Scriitoarea aragoneză Ana Alcolea (Zaragoza, 63 de ani) a acordat un interviu cu ocazia Zilei Internaționale a Cărții pentru Copii și Tineret, sărbătorită pe 2 aprilie încă din 1967, în memoria nașterii scriitorului danez de literatură pentru copii Hans Christian Andersen. Interviul a avut loc în Gandía (Valencia), după ce a petrecut câteva ore cu un grup de elevi de liceu care au citit una dintre nuvelele sale. Recent, a publicat romanul «Secretele pe care le păstrează stelele» (Anaya), iar săptămâna aceasta ajunge în librării «Băiatul care mi-a dăruit marea» (Nube de tinta). În permanenta sa campanie de promovare și popularizare, a trecut prin centre educaționale din Mallorca, Madrid și Alicante. Curând o va face prin institute din alte provincii spaniole, într-un turneu aproape interminabil, pe care, totuși, îl abordează cu bucurie.

«O duc bine pentru că cred în asta. Cred că aceste întâlniri cu cititorii în școli și institute sunt foarte importante pentru a povesti puțin din culisele romanelor și, mai ales, pentru ca tinerii să vadă că scriitorii sunt persoane vii, normale. Eu, când aveam vârsta lor, credeam că scriitorii sunt toți morți, că erau ființe parcă din altă lume», explică ea râzând.

Poate de aceea, pentru că ea nu a avut niciodată oportunitatea pe care o au tinerii de astăzi, Alcolea nu a început să publice decât aproape de împlinirea vârstei de 40 de ani. «Provin dintr-o familie muncitoare și mi se părea că a fi scriitoare era ceva foarte exotic, extraordinar, că eu, care eram o fată normală și obișnuită, nu voi fi scriitoare», afirmă ea. Durerea provocată de moartea unei rude dragi a fost impulsul pentru a da formă primului său roman, «Medalionul pierdut» (Anaya, 2001), care a acumulat peste 30 de ediții și tocmai a fost aleasă de Asociația Profesorilor de Spaniolă din Irlanda ca lectură obligatorie la Bacalaureat, înlocuind «Povestea unui naufragiat» de Gabriel García Márquez.

Din acel îndepărtat 2001, Alcolea a publicat aproximativ 40 de cărți — mai mult de una pe an — și, printre multe recunoașteri, a primit Premiul Cervantes Chico în 2016 și Premiul pentru Literatură Aragoneză în 2019. Sunt deja multe generații care au trecut prin cărțile sale. De fapt, nu este neobișnuit să meargă la un institut pentru a vorbi cu tinerii, iar profesorii să îi spună că și ei i-au citit cărțile.

ÎNTREBARE. Scrisul creează dependență?

RĂSPUNS. Da, creează multă dependență. Și asta deși eu scriu doar când am o poveste de scris. Niciodată nu scriu pentru că ceva este la modă, pentru că nu mi-ar ieși. Eu fără adevăr nu sunt capabilă să construiesc nimic. Și cred că acest adevăr al meu este același cu cel al cititorilor. Fără să pretind, fără să caut complicitate cu cititorul, pentru că atunci când scriu nu mă gândesc la cititor. Modul meu de a respecta cititorii este să nu mă gândesc la ei, să nu le ofer ceea ce și-ar dori. Dacă aș scrie ceea ce vor ei, cred că i-aș lua peste picior, le-aș oferi ceva ce pentru mine nu ar avea adevăr.

Î. Nu știu dacă provoacă puțin vertij să știi că ai fost lectura multor generații.

R. Eu simt multe lucruri când citesc anumite cărți, dar nu bănuiești că volumele pe care le scrii vor exercita acea influență asupra atâtor persoane. Asta dă un anumit vertij, da, pentru că nu știu în ce moment al vieții se află acești tineri care citesc una dintre cărțile mele. Depinde de momentul în care se află, ce experiențe au trăit, îi va atinge într-un fel sau altul. Și asta este fascinant. Ne căutăm în cărți și, uneori, ne găsim fără să ne căutăm. Cărțile sunt oglinzi în care ne privim și de aceea ne spun lucruri diferite fiecăruia, fiecare primește o imagine care, în plus, se schimbă de-a lungul timpului.

Î. Miercuri, 2 aprilie, publicați «Băiatul care mi-a dăruit marea», o poveste cu Războiul Civil Spaniol ca fundal, protagonizată de doi tineri. Este ceva foarte specific dumneavoastră să amestecați prezentul și trecutul, să le faceți să conveargă.

R. Este pentru că mi se pare fascinantă această relație pe care o avem cu acei necunoscuți cu care împărțim spațiul, dar nu și timpul. Trebuie să fim conștienți că nu suntem primii care am fost în acest loc, ci că respirăm aerul pe care l-au respirat multe generații înainte. Îmi place să reflectez la asta și ca în romanele mele să existe această relație între trecuturi care explică prezenturi și prezenturi care ne ajută să înțelegem trecutul. Și apoi, amestecarea timpurilor ne face să vedem și ceea ce spunea Antonio Machado despre universalitatea sentimentelor. Astăzi ne îmbrăcăm altfel, avem multă tehnologie, avem multe lucruri, dar suntem din carne și oase și emoții, suntem făcuți din aceeași materie ca acum 500 sau 1.000 de ani, ne mișcăm după aceleași sentimente, aceleași emoții, aceleași interese.

Î. De asemenea, este foarte specific dumneavoastră să mizați pe personaje adolescente ca protagoniști.

R. Este o perioadă foarte atractivă. Nu mai ești copil, încă nu ești adult și ai toate posibilitățile în față. Este o perioadă de schimbare, de trezire, de criză permanentă. Și, în plus, este o etapă prin care am trecut cu toții. Eu, pe deasupra, am fost profesoară mulți ani, așa că îmi este foarte ușor să intru în pielea unui adolescent.

Î. Faptul că scrieți despre adolescenți v-a încadrat ca autoare de literatură pentru copii și tineret?

R. Este mult mai dificil să scrii pentru tineri și pentru copii decât pentru adulți. Spun asta pentru că am scris și pentru adulți. Și da, există mult acest clișeu că literatura pentru copii și tineret este un gen minor, dar eu cred că Spania trăiește un moment bun în acest domeniu, cu scriitori extraordinari. Nu îți voi spune că sunt la nivelul multor autori de literatură pentru adulți, ci că sunt mai buni decât mulți dintre ei. Gândește-te că noi avem grijă foarte mare de ceea ce scriem tocmai pentru că știm importanța muncii noastre, suntem conștienți că mulți cititori vor citi doar, timp de mulți ani, acele cărți pe care li se cere să le citească la institut.

Î. Există multă îngrijorare tocmai din acest motiv, pentru că adolescenții nu citesc. Deși apoi toate statisticile par să spună contrariul.

R. Este adevărat că le este greu să se concentreze, dar eu sunt constant în școli și institute și senzația mea este că citesc mult mai mult decât citea majoritatea tinerilor când eram eu adolescentă, în anii șaptezeci. Atunci citeam patru, aceia ai căror părinți insistau. La mine acasă, de exemplu, nu a existat mașină până când am fost foarte mare, dar nu au lipsit niciodată cărțile, pentru că aveam un tată hotărât să citesc. Pentru mine, de aceea, tatăl meu a fost marele meu erou.

Î. Părinții ar trebui să fie și ei eroii copiilor noștri în acest sens?

R. Cred că acasă trebuie creată această nevoie de a fi curios, de a întreba și de a ști. Altfel, suntem condamnați să repetăm cele mai teribile lucruri care s-au întâmplat în istorie. Și asta nu este doar responsabilitatea școlii. Și acasă trebuie, de asemenea, să încurajăm lectura pentru ca fiii noștri să fie cetățeni liberi. Lectura acum este un act de rebeliune într-o lume în care există mulți oameni care nu vor să gândim și să reflectăm.