Stânga politică din Spania resimte o schimbare bruscă în domeniul feminismului. Nu a durat mult până când numeroase voci autorizate au criticat-o pe vicepreședinta María Jesús Montero pentru declarațiile sale privind prezumția de nevinovăție în urma sentinței lui Dani Alves, sau au atacat pozițiile exprimate de Irene Montero. A crede că nimic nu s-a schimbat între 2024 și 2018 — când a izbucnit cazul «La Manada» — nu face decât să genereze și mai multă frustrare în rândurile progresiștilor sau să dăuneze și mai mult cauzei libertății femeilor.

Este suficient să observăm evoluția din această perioadă. În 2021, oricine îndrăznea să spună că Legea «Doar da înseamnă da» nu avea să inventeze consimțământul era practic anulat public, deși consimțământul a fost întotdeauna o cerință în calificarea infracțiunilor de natură sexuală: a nega contrariul ar însemna să presupunem că agresiunile rămâneau nepedepsite până la venirea Podemos la guvernare. Erau, de asemenea, acele vremuri în care Ministerul Egalității afirma că a crede că legea menționată va duce la reducerea pedepselor este «propagandă sexistă». Multe voci discordante de atunci probabil au tăcut de frică: era mai puțin costisitor să urmezi curentul dogmelor dominante decât să consulți sursele juridice. Cu toate acestea, cele mai sumbre previziuni nu au întârziat să apară: în timp ce PSOE s-a grăbit să reformeze legislația respectivă în fața reducerilor de pedepse, aripa Podemos a executivului insista că problema era la judecători.

Cazul Alves a reînviat acele vremuri în care politica a recurs la populism în fața luptei feministe, iar reducerea la tăcere a celor care nu erau de acord nu a făcut decât să aducă un deserviciu cauzei. Anume, sloganuri precum «soră, eu te cred» ar fi trebuit întotdeauna văzute ca un strigăt legitim orientat spre sensibilizarea socială. Eroarea ar fi să credem că această maximă este la fel de aplicabilă în domeniul Justiției: în democrație, un proces penal nu se bazează pe a crede sau a nu crede — ca și cum ar fi ceva subiectiv — pe cineva considerat victimă, ci constă într-un proces probatoriu, care se axează pe existența unor probe care să susțină condamnarea acuzatului. A spune contrariul cetățenilor nu poate provoca decât mai multă neliniște colectivă.

Precis, cea mai mare diferență între sentința Tribunalului din Barcelona care l-a condamnat pe Alves și cea ulterioară, de achitare, a TSJC (Tribunalul Superior de Justiție din Catalonia), stă în evaluarea probelor: al doilea tribunal consideră că, dacă mărturia victimei nu este credibilă acolo unde există camere de supraveghere, acest lucru îi scade fiabilitatea și în partea faptelor petrecute în baie, pe care nimeni nu le-a văzut. În schimb, primul tribunal, deși mărturia reclamantei prezenta îndoieli în primul scenariu, a decis să acorde credibilitate victimei pe baza ideii că o femeie își poate schimba legitim opinia în momentul actului sexual.

Cu toate acestea, achitarea fostului fotbalist nu înseamnă ignorarea faptului că o femeie se poate opri oricând dorește, ci se referă la dificultatea de a proba un fapt privat sau clandestin de aceste caracteristici. Și totuși, partidele de stânga nu au semnalat direct această problemă, care este structurală și cheie. Le este mai ușor să revină la narațiuni care incriminează Justiția.

Pese la toate, diferența în acești ani este că, cel puțin acum, multe voci progresiste au îndrăznit să se ridice împotriva populismului partidelor. Aici este punctul în care cazul Alves a devenit un simptom: acum ceva timp, orice discurs în stilul celor două Montero — cea din PSOE sau cea din Podemos — ar fi funcționat. Astăzi nu se mai întâmplă asta. Extrema dreaptă este puternică printre tineri. Mulți progresiști sunt deranjați și mai contestatari, după ce au observat cum sunt expulzați ideologic atunci când nu sunt de acord cu propriile formațiuni. Partidele care pretind că apără feminismul au suferit și ele lovituri: avem cazul Ábalos sau plângerea împotriva lui Íñigo Errejón. Stângii i se cere astăzi mult mai mult în lupta feministă, altfel nu va reuși decât să continue să ofere argumente pentru ca autoritarismul să strecoare antiwokism-ul ca justificare pentru regresul în drepturi și libertăți. Poate că acest lucru explică retragerea declarațiilor vicepreședintei Montero.

În cele din urmă, este ipocrit ca în această dezbatere să se promoveze discursuri publice pe care nimeni nu le-ar dori pentru sine. Victimele au dreptul să denunțe, să caute Justiție până la capăt și să li se ofere tot sprijinul posibil; chiar și să protesteze dacă nu se simt ascultate. Cu toate acestea, dacă orice cetățean ar fi acuzat mâine, este de așteptat să ceară un proces cu prezumția de nevinovăție și probe suficiente. Ar trebui să ne întrebăm, așadar, dacă modul în care a fost abordat cazul Alves din perspectivă politică servește la schimbarea a ceva sau dacă ajută în vreun fel actuala reclamantă și pe cele care vor urma. Este linia subțire dintre populismul partizan și căutarea de soluții din partea instituțiilor.