În câteva cuvinte
Psihanalista Lola López Mondéjar discută despre declinul capacității de a crea o narațiune personală coerentă în era digitală, accelerată de rețelele sociale și precaritate. Această «atrofie narativă» ne face vulnerabili la simplificările populiste și afectează sănătatea mintală. Mondéjar subliniază importanța introspecției, a dialogului, a ficțiunii ca exercițiu de empatie și a spațiilor comunitare, precum cluburile de lectură, ca forme de rezistență și creare de sens într-o lume fragmentată.
«Ne este din ce în ce mai greu să ne narăm pe noi înşine», explică psihanalista Lola López Mondéjar (Molina de Segura, Murcia, 1958). Telefoanele mobile, rețelele sociale, precaritatea locurilor de muncă şi, în general, capitalismul digital ne împiedică să elaborăm o poveste care să ne ajute să ne înţelegem şi să ştim cine suntem, ce vrem şi ce putem face. Acest lucru ne face pradă uşoară propunerilor simpliste ale populismelor, care caută ţapi ispăşitori, precum imigranţii, pe care să-i învinovăţim pentru relele noastre.
O povesteşte în cartea sa «Sin relato. Atrofia de la capacidad narrativa y crisis de la subjetividad» (Fără poveste. Atrofia capacităţii narative şi criza subiectivităţii), Premiul Anagrama pentru Eseu 2024. Şi ne-o povesteşte nouă la Casa Velázquez din Madrid. Anterior scrisese «Invulnerables e invertebrados» (Invulnerabili şi nevertebraţi), în care vorbeşte despre sănătatea noastră mintală, ameninţată de anxietate şi depresie. López Mondéjar este, de asemenea, autoare de romane şi povestiri, aşa că nu este de mirare că susţine că ficţiunea este una dintre uneltele care ajută cel mai mult la empatie şi dialog.
P. În ce constă această poveste personală care este în pericol?
R. Am citit o frază a lui Flaubert, din păcate după ce am terminat cartea, care mi se pare o metaforă excelentă pentru ceea ce vreau să spun. Într-o scrisoare către Louise Colet, el scrie: «Vorbeşti despre perle, dar perlele nu formează colierul, ci firul». Acesta ar fi povestea. Ceea ce povestim astăzi sunt fragmente, impresii, fapte. Dar lipseşte acel fir conductor, care ar fi subiectul poveştii şi care din interior relatează evenimentele vieţii sale. Are capacitatea de a identifica ceea ce este cel mai important pentru a genera amintiri cu care să elaboreze o naraţiune şi o memorie care vor face parte din identitatea şi subiectivitatea sa.
P. Această poveste include prejudecăţile noastre.
R. Nu poate fi perfectă, nu acesta este obiectivul ei. În această poveste există un eu care interpretează realitatea în conformitate cu o lume interioară în continuă generare. Ceea ce găsim astăzi este că este atrofiată, este foarte greu de găsit. Multe persoane au o poveste fragmentară, cu foarte puţină coeziune.
P. Şi de ce se întâmplă asta acum?
R. Nu am explicaţia ultimă pentru că şi pe mine mă surprinde. Dar influenţează predominanţa imaginii, care a atrofiat mult capacitatea simbolică de a reprezenta lumea prin limbaj. Dau mereu exemplul unei mari călătorii căreia i-am dedicat timp şi efort. Ceea ce se întâmplă de multe ori este că nu subiectivizăm acea experienţă semnificativă. Nu facem din ea o naraţiune, doar arătăm fotografiile.
P. Dar este o problemă tehnologică?
R. Nu, universalizarea reţelelor şi a ecranelor a impulsionat un proces care venea de departe. Are legătură cu accelerarea vieţii, care nu ne permite să ne oprim asupra faptelor, să le marcăm şi să facem din ele un eveniment. Nici nu există o cultură care să încurajeze introspecţia. Nu avem timp să ne oprim şi să ne confruntăm cu complexitatea lumii. Şi cum ne simţim inconfortabil cu incertitudinea, ne agăţăm de gânduri simple, şi aici populismele au un teren enorm pentru a creşte.
P. Scrieţi că Donald Trump este paradigma stultofiliei.
R. De la idealul iluminist, de la «îndrăzneşte să gândeşti» al lui Kant, am trecut la stultofilie, care este elogiu al ignoranţei. O vedem la terraplanişti sau la negaţioniştii schimbărilor climatice, care nu cred în ceva evident, care nici nu mai trebuie discutat. Acest lucru ne vorbeşte despre o discreditare a autorităţii şi a experţilor.
P. Dar susţinătorii lui Trump îl văd ca pe cineva care se confruntă cu sistemul.
R. Da, este un narcisism extraordinar. Christian Salmon a scris un eseu intitulat «La tiranía de los bufones» (Tirania bufonilor) în care descrie aceste persoane care promit răspunsuri very uşoare. Simplifică complexitatea şi demonizează colective, cum a fost atunci când Trump a spus că imigranţii mănâncă câini. Creează duşmani şi cred că problemele se rezolvă uşor.
P. Ne este uşor să ne identificăm cu o tabără sau cu un lider?
R. Dacă ceva a definit secolul XXI este incertitudinea enormă şi căderea marilor repere. Şi odată cu incertitudinea, creşte angoasa şi, pentru a ieşi din acea angoasă, avem o pulsiune identitară. Acest lucru se vede foarte mult, de exemplu, în masculinităţile în criză. Reţelele oferă tinerilor o identitate, un ghid. Se întâmplă şi cu mulţi tineri trans, care accesează o identitate prin neliniştea legată de genul lor şi o închid din exterior, cu un diagnostic extern. Asta calmează, este un paliativ, dar închide şi interogaţia despre cine suntem. Întotdeauna au existat crize în adolescenţă, dar tinerii aveau timp să le rezolve până găseau adultul care voiau sau puteau fi. Acum această angoasă este mai mare, există mai multă grabă pentru a accesa o identitate care în final închide şi nu deschide întrebarea despre cine suntem.
P. Cum pot ajuta părinţii?
R. La prezentările cărţii, mulţi părinţi îmi spun că sunt foarte îngrijoraţi de abuzul ecranelor. Şi ei înşişi recunosc că sunt dependenţi. Zilele trecute o mamă mi-a spus: «Uite, eu însămi vorbesc cu fiul meu şi ceea ce vreau este să mă uit pe WhatsApp». Trebuie să acordăm tinerilor atenţia pe care o merită pentru că au o nevoie enormă de recunoaştere. Asta o ştiu marile companii tehnologice, care exploatează slăbiciunile umane şi oferă o recunoaştere fictivă. Părinţii trebuie să lase ecranele şi să ofere alternative de divertisment şi cultură: mersul pe bicicletă, mersul la un meci de fotbal, pescuitul... Orice. Şi să vorbească. Cina împreună, fără telefoane mobile şi discutând, previne multe tulburări psihologice.
P. Precaritatea locurilor de muncă îngreunează şi ea această poveste.
R. Avem nevoie de timp liber şi energie pentru a gândi, pentru a reflecta, şi asta este imposibil dacă suntem preocupaţi de cum să supravieţuim cu locuri de muncă precare. A existat o virtualizare progresivă a vieţii, dar nu suntem corpuri virtuale, avem nevoi materiale: o casă, un spaţiu unde să locuim, legături comunitare. Acest lucru este foarte politic, pentru că este vorba de a reveni la contact, la vecinătate, la socializarea plângerii. Neoliberalismul, şi asta în sănătatea mintală o vedem mult, a individualizat plângerea: dacă nu ai loc de muncă, crezi că eşti un ratat, că este problema ta. Dar socializarea plângerii ajută să vezi că ceea ce ţi se întâmplă ţie nu ţi se întâmplă doar ţie, ci, de exemplu, tuturor tinerilor care nu pot plăti o locuinţă.
P. Ficţiunea ajută?
R. Total. Literatura, aşa cum spune Martha Nussbaum, este un exerciţiu de empatie, pentru că ne pune în situaţii diferite de ale noastre şi ne permite o identificare cu personajele. Şi în acel dialog cu lumea interioară a personajului, dialogăm despre propria noastră lume interioară şi o creăm. Atelierele de scriere şi cluburile de lectură sunt spaţii revoluţionare: creează gândire critică, creează analiză. Nu doar pentru că citim, ci şi pentru că vorbim despre ceea ce am citit şi punem cuvinte pe impresii. De câte ori ieşim de la film şi spunem doar «e bun» sau «nu mi-a plăcut». Şi conversaţia nu continuă? De ce nu continuăm să vorbim?
