Pe 8 septembrie trecut, Congost, atletă din Vic, Barcelona, a terminat a treia, medaliată cu bronz, în maratonul pentru persoane cu dizabilități vizuale T12 de la Jocurile Paralimpice de la Paris. A sosit destul de departe de primele două clasate, marocanele Fatima el Idrissi și Meryem en Nourhi, și cu trei minute avans față de a patra, japoneza Misato Michishita, deși în ultimii metri a trebuit să se oprească pentru a-și ajuta ghidul, Mia Carol, care suferea de crampe dureroase și nu se simțea în stare să termine. Pentru a face acest lucru, a lăsat pentru câteva clipe sfoara care o lega de ghid, un gest interzis de regulament. Michishita a protestat și regulamentul a fost aplicat imediat: Congost a fost descalificată. Bronzul i-a fost acordat atletei japoneze.

Imaginea sosirii lui Congost în fața Domului Invalizilor și a cupolei sale aurii a emoționat lumea. «În sfârșit am verificat că este adevărat că cel mai important lucru nu este să câștigi. În acel moment», își amintește Congost șapte luni mai târziu, «cel mai important a fost să uit de medalie și să ajut persoana de lângă mine».

Și aceeași lume a transformat emoția în indignare când s-a notificat descalificarea, pe care toți au judecat-o ca fiind contrară tocmai spiritului olimpic. «Și eu m-am supărat foarte tare la început. Pierderea medaliei însemna pierderea bursei Comitetului Paralimpic Spaniol (CPE), ceea ce ar fi însemnat sfârșitul carierei mele sportive profesioniste», spune Congost, în vârstă de 37 de ani și mamă a patru copii. «Dar după o zi sau două mi-am dat seama că se întâmpla ceva important. Așa că, în acest sens, la nivel mediatic, mi-au făcut o favoare luându-mi medalia. Datorită acestei acțiuni m-a cunoscut multă lume care nici nu știa că exist, deși câștigasem deja un aur la Jocurile de la Rio de Janeiro în 2016».

Legea naturală este de o mie de ori mai încăpățânată decât regulamentele care guvernează sportul și se manifestă frumos prin vehiculul justiției poetice, care îi batjocorește pe cei care o neagă și îi glorifică pe cei care o merită, precum Elena Congost, devenită din acea zi eroina pasajului Invalizilor.

Dorando Pietri, maratonistul italian descalificat după ce a câștigat Jocurile de la Londra din 1908 pentru că a fost ajutat să se ridice când a căzut pe stadion, a primit a doua zi o carafă de argint ca premiu de consolare din mâinile reginei Alexandra și a devenit cel mai popular și recunoscut atlet al Jocurilor. Maratonul a început datorită lui să devină proba care simboliza cel mai bine spiritul olimpic și un fenomen de masă.

Congost și-a revendicat medalia pe cale amiabilă. «Nu voiam să i-o ia japonezei pentru a mi-o da mie înapoi. Pur și simplu am cerut să se acorde două medalii, deoarece nu obținusem niciun avantaj eliberând sfoara», explică Congost în ajunul primei sale competiții din an, semimaratonul din Ibiza, de sâmbătă, al cărei ambasador a fost numită. «Cum nu m-au ascultat de bunăvoie, l-am angajat pe avocatul belgian Jean Louis Dupont, același din cazul Bosman care a revoluționat fotbalul, și am intentat un proces împotriva Comitetului Paralimpic Internațional (CPI) la un tribunal din Paris. Nu a existat fraudă, ci asistență acordată unei persoane potențial în pericol. Procedura își urmează cursul, trebuie să avem răbdare».

Mai rapidă a fost reacția CPE, care încă din noiembrie a aprobat acordarea unei burse extraordinare de aceeași valoare cu cea care i s-ar fi cuvenit pentru medalia de bronz, 2.050 de euro lunar. «Și tot datorită scandalului mi s-a dat oportunitatea de a avea o voce și sunt ascultată când vorbesc și când explic toate valorile pe care le are sportul, principiile de echitate, fraternitate, ajutor reciproc și spirit de echipă», subliniază Congost, care suferă de dizabilitate vizuală din naștere din cauza unei atrofii a nervului optic. «Și aproape că regret mai mult decât pierderea medaliei faptul că am rămas atât de aproape de a sparge bariera de trei ore la maraton [timpul ei final a fost de 3h 48s]. Mia, ghidul meu, mergea deja prost de la kilometrul 30. M-a deranjat destul de mult să nu cobor sub trei ore. După 12 kilometri fără a putea scoate ce e mai bun din tine, e frustrant. Acesta este cel mai bun timp al meu, dar știu că valoram cu patru minute mai puțin, sigur. Cele trei ore sunt o barieră mentală pe care știi că o poți depăși, dar nu o poți demonstra».

Semimaratonul din Ibiza este începutul călătoriei lui Congost către Los Angeles 2028. «Merg fără niciun obiectiv de timp în minte, la un ritm de cinci minute pe kilometru, mai mult sau mai puțin. Sunt sută la sută concentrată pe Los Angeles. La Paris am demonstrat deja că munca depusă a fost bună, și asta deși m-am pregătit doar un an, după a patra naștere», explică atleta care se antrenează zilnic două ore și jumătate dimineața și o oră și jumătate după-amiaza, și uită de ceea ce alți atleți numesc antrenament invizibil, adică siestele și odihna, imposibile fiind mamă a patru copii mici, Arlet, Abril, Ona și Lluc. «Imposibil să trag un pui de somn. Copiii îți iau odihna, dar îți oferă motivație și fericire. Anul acesta îl iau foarte liniștit pentru că nu există Campionat Mondial de maraton. Este un an de acumulare de forțe, de planificare foarte bună și de creare a unei baze, ceea ce mi-a lipsit anul trecut, când a trebuit să mergem foarte repede. Am născut al treilea copil cu cinci luni înainte de Tokyo. Mă antrenasem pe tot parcursul sarcinii și aveam invitație să concurez, dar federația spaniolă nu a avut încredere în mine, iar a doua zi după naștere mi-au comunicat că mă lasă pe dinafară și, în plus, m-au lăsat fără concediu de maternitate pentru că era al treilea copil și așa deciseseră ei. Și nu am putut să mă antrenez din nou până la jumătatea anului 2023».

Proba din Ibiza o va disputa, în mod excepțional, cu organizatorul cursei, Dani Becerra, ca ghid, dar restul sezonului va avea un nou însoțitor, Roger Sans, de 29 de ani, care îl înlocuiește pe Mia Carol. «Schimbarea nu a venit ca urmare a ceea ce s-a întâmplat la Paris, deși el este încă accidentat. Cu Mia, care a împlinit deja 57 de ani, stabilisem deja că el vine la Paris și gata. Așa că, atunci când CPE mi-a cerut să completez actele desemnând antrenorul și ghidul, am scris numele lui Roger Sans, care a fost nutriționistul meu pe parcursul pregătirii pentru Paris». «Rămân cu regretul de a nu fi putut demonstra tot ce aveam în mine, iar acum am din nou oportunitatea, chiar dacă peste trei ani și jumătate».