În câteva cuvinte
Articolul analizează declinul semnificativ al driblingului în fotbalul modern din marile ligi europene, evidențiind o scădere de 21% în ultimii trei ani. Cauzele principale identificate sunt dispariția treptată a fotbalului jucat pe stradă, considerat o școală a creativității, și accentul tot mai mare pus pe tactică și jocul rapid, care inhibă spontaneitatea și asumarea riscurilor individuale de către jucători, în special la vârste fragede.
Îmbrăcat într-un tricou polo cu dungi și mânecă lungă, pantaloni scurți și mocasini. Johan Cruyff, la doar șapte ani, subțire ca o scobitoare, jonglează cu o minge de piele. Cu piciorul. Cu capul. Se încumetă să joace și un rondo sau să strecoare mingea printre picioarele unui prieten, în timp ce ocolește colțul unei străzi. O mașină și un scuter sunt martorii acțiunii tehnice. Mediul este idilic. Trotuarele își fac apariția. «Totul este pe stradă. Acolo se descoperă fotbalul, acolo apare pasiunea pentru acest joc», scria mitul olandez în cartea sa, «Fotbal. Filozofia mea».
Scena descrisă — publicată într-un videoclip pe rețelele sociale ale Ajax ca omagiu adus lui Cruyff după moartea sa în 2016 — semnifică mai mult decât o simplă fază de joc. Reflectă un mod de viață aproape uitat. Aproape perimat. O realitate indisolubilă de cea mai pură creativitate și imaginație fotbalistică. Ceea ce Jorge Valdano numește «fotbal de maidan» («fútbol de potrero»). «Strada te învăța lucruri despre fotbal sau despre viață. Acolo încăpeam toți: săraci, bogați, înalți, scunzi, buni și răi», subliniază comentatorul argentinian despre «o școală care a încetat să mai fie un scenariu formativ».
În sezonul 2023-2024, s-au realizat un total de 28.264 de driblinguri reușite în cele cinci mari ligi europene, conform datelor Opta. Un deficit de puțin peste 21%, față de sezonul 2020-2021 (34.308). Decalajul dintre cele patru campionate se accentuează și mai mult dacă se compară numărul de driblinguri realizate până acum în sezonul actual (20.316). Unde rămân acum elogiile aduse lui Garrincha, cântate de Alfredo Zitarrosa în 1986? Motivele care explică acest declin al driblingului în prezent sunt multiple.
Unul dintre ele este pierderea progresivă a jocului pe străzi: atmosfera care a configurat istoric fotbalistul. Totuși, acum nu mai este la fel. Cel puțin, nu ca înainte. Așa înțelege Javi Chica, astăzi antrenor la echipa de tineret A a clubului Espanyol, care încă le explică jucătorilor săi avantajele formării pe terenuri de ciment și pe esplanadele parcurilor. Printre ulmii din Can Dragó, în Barcelona, dribla orice persoană care îi stătea în cale. «Oamenii ar fi uimiți, dar așa era», își amintește fostul fundaș despre perioada sa de cadet și junior.
«Ușurința cu care Lamine Yamal depășește jucătorii la 17 ani este uimitoare. Dar asta vine din antrenamentul pe stradă și nu din metodologiile cluburilor. Există un dar pe care îl au acele persoane care au petrecut ore jucându-se afară. Acest lucru s-a pierdut în ziua de azi», reflectează antrenorul de la Espanyol, care are o viziune similară cu cea a lui Juan Carlos Unzué. «Această rutină a dispărut puțin din viața de zi cu zi a tinerilor. Acum 15 sau 20 de ani era mai obișnuit. Învățai să depășești adversarul individual, iar acest lucru are multă valoare în fotbalul actual», conchide fostul tehnician blaugrana.
În LaLiga, numărul de driblinguri reușite pe sezon a avut perioade de creștere și declin începând cu 2005-2006 (4.074). Sezonul 2017-2018 a reprezentat vârful în acest sens, cu 7.730 de driblinguri, avându-l pe Leo Messi ca principal executant în acel sezon: 185 de driblinguri în 36 de meciuri, conform Opta. De atunci, această statistică a scăzut progresiv. În 2023-2024, s-au înregistrat un total de 6.167, adică cu 20,2% mai puțin față de cel mai bun record de acum șapte sezoane.
«Epoca Guardiola a creat confuzie. De multe ori, copiilor de șase sau șapte ani li se spune deja să joace rapid și să nu țină mult mingea. La acele vârste, fiecare este cum este. Cu cât mai mic pentru a înțelege jocul, cu atât mai bine. Dar nu trebuie să eliminăm spontaneitatea. Întotdeauna jucătorul sud-american a fost diferit și a avut mai mult asta decât europeanul. Se văd tot mai puțini jucători așa», a declarat însuși Leo Messi într-un interviu cu jurnalistul argentinian Juan Pablo Varsky.
Astfel, driblingul nu se erijează doar ca unul dintre cele mai mari atracții în contemporaneitatea sportului rege, ci și ca o cale de scăpare în sine. Un element distinctiv. O portiță, sub forma depășirii adversarului, cu care se poate deschide ușa improvizației și închide cea a prestabilitului, determinatului și metodologicului. Adjective legate de «imperiul tacticii», al cărui regim guvernează de la rădăcinile fotbalului de bază, potrivit lui Jorge Valdano.
«În procesul de învățare, antrenorii intervin prea mult. Este ca și cum nu ar avea încredere în inteligența naturală a jucătorului și acesta este un păcat mortal pentru evoluția celor care sunt diferiți», subliniază fostul antrenor și analist de fotbal. De asemenea, Jordi Roura, fost tehnician la Barça și secundul lui Tito Vilanova în sezonul 2012-2013, indică o altă cauză a decadenței driblingului. Una care merge dincolo de aspectele tehnice sau tactice. «Am avut jucători cărora le era frică să dribleze», mărturisește el.
Se referă la frica de greșeală. De pierderea mingii. De a ceda controlul jocului. Componente care intervin în procesul creativ al jucătorului. Roura știe bine acest lucru. Poziția sa ca fotbalist, în anii '80 și '90, a fost cea de extremă. «Este foarte comod să strigi de pe bancă. În fotbalul formativ, este important să lași acest tip de atacanți să riște», conchide antrenorul catalan. Și adaugă: «Uneori, există tendința ca, atunci când se pierd mingi, să se spună: ‘Pasează, pasează!’. De ce? Dacă situația poate crea superioritate, jucătorul trebuie să încerce. Dacă apoi pierde mingea, ghinion».
Cu toate acestea, Roura este optimist și crede că figura extremei driblatoare nu va dispărea în viitor. Totuși, avertizează că vor fi specialiști «greu de găsit». «Acest lucru va merge pe epoci», intuiește Javi Chica, care subliniază figura driblerului ca fiind «un suflet liber». «Mă uit la un meci cu speranța de a observa lucruri diferite. Nu mișcări coordonate, studiate, iar pentru asta libertatea în procesul de învățare este fundamentală», opinează Valdano.
Poate de aceea, strada este nemuritoare pentru fotbal. Pentru că leagă pe oricare dintre practicanții săi de esența cea mai pământească și indisolubilă a jocului. Acea legată de creativitate și imaginație. De improvizație și genialitate. De pauză și înșelăciune. O esență pe care Johan Cruyff — ca atâția alți fotbaliști și antrenori — a profesat-o încă din copilărie, în timp ce jongla cu o minge de piele. Scenariul, atunci, era același pentru el, așa cum poate fi acum același pentru toți: strada. «Acolo se descoperă fotbalul, acolo apare pasiunea pentru acest joc», a scris odată El Flaco.
