Într-un interviu cu Iker Casillas, Luis Figo a dezmințit un zvon care circulă de ani de zile, conform căruia, la sosirea lui Zidane la Madrid, Figo refuza să îi paseze mingea. Versiunea cea mai elaborată a bârfei spune că Florentino a intervenit pentru a readuce lucrurile la normal. După intervenția președintelui, Figo și-a amintit să îi dea mingea lui Zidane.

Este genul de poveste care circulă datorită necunoașterii micilor subtilități ale fotbalului profesionist. Figo spune, pe bună dreptate, că «atunci când în mijlocul unei faze îți spui, ‘ăstuia i-o dau și ăstuia nu’, deja ți s-a luat mingea». Adevărat. Multe faze din fotbalul urgent sunt rezolvate de instinct cu graba sa cunoscută. În plus, mulțimea împinge la emoție, iar jucătorul este mai preocupat să nu greșească decât să speculeze. Mai există un motiv, onestitatea profesională, la fel de importantă pe teren ca și în viață. Putem evita să ieșim la cină cu cineva cu care nu rezonăm. Dar în mijlocul unui meci, trebuie să fii foarte cretin ca să sabotezi planul general doar pentru că un coechipier nu îți este simpatic.

Orice profesie are particularitățile sale, dar cea a fotbalului este atât de expusă judecății populare încât este victima prejudecăților pe care timpul le consolidează. Există una pe care am auzit-o de multe ori referitor la jucători foarte buni, dar cu un aer oarecum melancolic și joc neregulat. Vocea poporului dictează sentința pentru acest tip de star: «Joacă atunci când vrea». Voi spune, ca apărare a breslei, că noi, fotbaliștii, suntem prea vanitoși pentru a juca doar când avem chef. Așa că va trebui să căutăm alte motive. După un meci, un jucător adevărat are liniștea conștiinței doar atunci când știe că a jucat bine. Altfel, nu există nici consolare, nici somn.

O altă acuzație destul de comună este aceea de a crede că jucătorului nu îi pasă dacă pierde, iar motivele abundă. Pentru că ce le-ar păsa cu banii pe care îi câștigă, pentru că nu simt emblema, pentru că sunt cu gândul în altă parte… Când Oscar Ruggeri juca la Madrid, a avut un meci slab împotriva Barcelonei și, în plus, echipa a pierdut. Cum după fluierul final l-am văzut mortificat în drum spre vestiar, a doua zi l-am sunat să-l invit la masă. «La masă?», mi-a spus, «tu ești nebun. Încă nu m-am apropiat de fereastra casei mele ca să nu mă vadă grădinarul de rușinea pe care o simt». Cu acest tip de umilințe conviețuiește și fotbalistul adevărat.

Toate acestea vin în discuție pentru că, în timp ce îi vedeam pe jucători storcându-se de puteri în cele două semifinale ale Cupei Regelui, unii cu crampe până și la gene, îți venea să strigi: «Nu mai alergați, că nu vă convine». Pentru că în mijlocul bătăliei își făcea loc o întrebare rezonabilă: merită să-ți lași sufletul într-un meci de Cupa Regelui, făcând eforturi care se vor plăti în cele din urmă în La Liga sau în Champions League? Nu contează dacă convine sau nu, când ești în mijlocul luptei, nimeni nu este capabil, pe teren, să mediteze asupra binelui și răului. Jocul este un lucru foarte serios care ne deconectează de la realitate. Chiar și într-un meci între prieteni, cel care simte fotbalul își deconectează cele mai raționale circuite.

Într-un stadion, cu atât mai mult. Sub presiunea a optzeci de mii de oameni, jucătorul este un ghem de nervi care se rușinează când greșește, căruia nu-i pasă să-și riște piciorul într-o dispută și care aspiră la glorie în următoarea fază. Indiferent ce se spune.