Constat cu stupefacție că, în ultima vreme, televiziunile intervievează scriitori, promovează cu delectare apariția unor romane «imprescindibile», conform promotorilor lor. Și subliniază că majoritatea abordează tematici sociale, revendicări neamânate, «empowerment», acele lucruri la modă de care, se pare, piața și cititorii conștienți au nevoie. Dar mă îndoiesc profund că oamenii care trăiesc în compania iremplasabilă a televizorului au o dragoste excesivă pentru cărți. Acestea te fac să gândești, necesită concentrare mentală și emoțională pentru a le savura.

Și cred că am auzit la acel aparat care mă maltratează atât de mult că în aprilie se împlinește centenarul publicării romanului Marele Gatsby. Mă îndoiesc că acel scriitor imens numit Francis Scott Fitzgerald va fi reeditat pe scară largă. Acel specialist în descrierea cu eleganță, subtilitate, luciditate și suflu poetic a atâtor visuri pe care realitatea s-a însărcinat să le zdrobească, a momentelor de glorie și a inevitabilei lor prăbușiri, a relațiilor care odată au fost luminoase și care devin întunecate, era stăpânul unei proze profunde. De asemenea, al unor fraze care vor dăinui în amintire. Putea fi chiar umoristic și comic, ca în delicioasele Povestiri cu Pat Hobby, în care râdea de sine și de acel Hollywood unde a încercat, fără prea mult succes, să-și câștige existența.

Literatura sa a avut un succes răsunător pentru o vreme, iar viața sa socială a fost mereu dezlănțuită. Se spune că zorii îl prindeau zi de zi cu un pahar în mână, alături de frumoasa și turbulenta sa soție Zelda. Aceasta avea să moară în incendiul unui sanatoriu, unde o condusese o existență trăită la limită. Fitzgerald a supraviețuit până la 44 de ani. A fost răpus de un infarct, datorat presupusei ingestii a tone de alcool și unui sentiment sfâșietor și progresiv de singurătate.

A scris puține romane, dar o mulțime de povestiri. Întreaga sa operă mi se pare memorabilă și dragă, cu acea conexiune intimă pe care ți-o provoacă unii artiști. L-am descoperit când eram foarte tânăr și bănuiesc că va rămâne cu mine până la sfârșit. Și, cum să nu, mereu răsunând în amintirea mea rândurile finale din Marele Gatsby: „Gatsby credea în lumina verde, în viitorul orgiastic care an de an se retrage din fața noastră. Ne-a scăpat atunci, dar nu contează – mâine vom alerga mai repede, ne vom întinde brațele mai departe… Și într-o bună dimineață… Așa mergem înainte, bărci împotriva curentului, purtați fără încetare înapoi, în trecut”.

Autor: Sorina Dragomir