Fostul politician Íñigo Errejón, cunoscut pentru explicațiile sale politice prin analogii, spunea că cuvintele sunt «dealuri de cucerit într-un război». Dacă este așa, pe dealul «meritului» flutură steagul Partidului Popular (PP). «La fel cum și-a însușit ideile de ‘Spania’ și ‘libertate’, dreapta a încercat să marcheze și dezbaterea despre muncă ridicând steagul ‘meritului’ și al ‘culturii efortului’. Și cu rezultate. Deși fără la fel de mult succes ca în cazul Spaniei și libertății, în anumite medii s-a răspândit ideea că dreapta îl protejează pe cel care se străduiește, iar stânga pe leneș», explică Jaime Aja, profesor de Sociologie la Universitatea din Córdoba, care a cercetat precaritatea și discursurile din jurul acesteia pentru eseul Vidas low cost.

PP și ancorează adesea discursul într-un termen: «meritocrație». Ce este? Este un ideal: o societate în care fiecare ajunge până unde îl duc efortul și talentul său. Termenul, criticat pentru că ignoră importanța originii familiale și sociale atât în performanța academică, cât și în reușita profesională, este fundamental pentru PP, mai ales în Madrid, unde guvernele, de la Esperanza Aguirre până astăzi, l-au folosit pentru a-și apăra modelul educațional și fiscal. Alberto Núñez Feijóo împărtășește această argumentație; în 2022, fiind președinte al Xunta (guvernul regional din Galicia), a legat direct bogăția de efort: «Nu cred că cei care au mai mult ar trebui arătați cu degetul pe stradă pentru că au muncit mai mult».

Deja la conducerea PP, Feijóo a acuzat Guvernul că acționează împotriva «meritocrației» și a «culturii efortului». În decembrie, la un eveniment cu oameni de afaceri, a spus că este important ca «societatea să vadă din nou că merită să muncești», o perspectivă care, în opinia sa, este descurajată. Partidul Vox contrastează adesea «meritocrația» cu modelul «subvențiilor» atribuit stângii. Aceasta este dilema pe care o propun forțele conservatoare: ori o societate care, premiind efortul, pune pe fiecare unde merită, ori una care, gratificând conformismul, nivelează în jos.

În fața acestei desfășurări, ce opun forțele progresiste? «Mult timp, abia au combătut. Dar există o schimbare de tendință și îi acordă din ce în ce mai multă atenție», răspunde economistul Javier Soria, cercetător la institutul Opportunity Insights de la Harvard și codirector al think tank-ului Future Policy Lab.

«A fost întotdeauna un subiect dificil pentru stânga. Pe de o parte, dacă critică meritocrația, riscă — este un risc nedrept, dar real — să semene cu caricatura pe care le-o fac rivalii: leneșă, profitoare.... Pe de altă parte, este complicat să o accepți fără a legitima inegalitatea», adaugă sociologul Jaime Aja, care crede că stânga trebuie să «evite greșeala comisă în dezbaterea despre libertate». «Ridiculizarea ideii de meritocrație a lui Ayuso, la fel ca cea de libertate, servește doar la a face ca discuția să graviteze în jurul acelei idei», afirmă sociologul, care coincide cu Soria în a înscrie înăsprirea cerințelor pentru deschiderea universitaților private într-o încercare a Guvernului de a pune sub semnul întrebării ideea de «meritocrație» apărată de PP și de a deschide calea către o narațiune alternativă.

Întregul discurs al Executivului despre măsură converge către o idee: trebuie evitat ca banii părinților să cântărească mai mult decât efortul elevului. În timp ce președintele, Pedro Sánchez, a contrastat «diplomele fără garanții» ale «afacerilor educaționale» cu pariul Guvernului pe «ascensorul social», vicepreședinta María Jesús Montero a afirmat că reforma vrea să evite ca «cel care are bani în contul curent să poată studia Medicina cu o notă mult mai mică» decât o «fată» din clasa muncitoare. În ambele cazuri, se propune o dilemă alternativă celei a PP și Vox: ori o societate progresistă care recompensează talentul celor care au mai puțin, ori una conservatoare care îl sufocă pentru a blinda privilegiile moștenite. Confruntarea este deschisă.

Reformarea sau dezmințirea «meritocrației»

La începutul lunii martie, într-un act al PSOE în Murcia, Sánchez a criticat pe cei care taie din educația publică pentru «a apăra, cum spune dreapta, meritocrația». Dar acesta nu este discursul său obișnuit. Nici președintele, nici miniștrii săi, nici PSOE nu resping de obicei «meritocrația» în sine, ci discursul PP despre aceasta, considerând că ignoră condițiile de plecare. În decembrie, într-un act prezidențial, Sánchez a afirmat că «meritocrația» este «fundamentală», deși pentru a fi reală trebuie să fie însoțită de «egalitate de șanse». Aceasta este poziția cea mai răspândită în rândurile socialiștilor. Și în aceeași linie a insistat săptămâna aceasta ministrul Științei, Diana Morant, când a acuzat PP că atentează «împotriva meritului» prin «dezinvestirea» sa în universitatea publică, fără de care este imposibilă o «adevărată meritocrație».

Miniștrii Pablo Bustinduy (Drepturi Sociale) și Mónica García (Sănătate), în februarie, în Congres.

IU (Izquierda Unida), Más Madrid și Podemos împărtășesc cu PSOE apărarea «egalității de șanse», dar diferă de socialiști prin contestarea din rădăcini a «meritocrației», pe care o văd ca pe un concept înșelător. Este un «mit» care induce o «iluzie egalitară», scrie ministrul Drepturilor Sociale, Pablo Bustinduy, în Política y ficción. Sau o formă de «individualizare a responsabilităților colective», potrivit IU. «Dacă meritocrația ți se pare o poveste, votează», titra anul trecut Podemos o campanie de mobilizare. Purtătorii de cuvânt ai Más Madrid ironizează adesea discursurile lui Ayuso spunând că «meritocrația sunt părinții». Vicepreședinta Yolanda Díaz, de la Movimiento Sumar, a aplaudat «analiza pertinentă» a eseului colectiv La desigualdad en España, care include o critică totală la adresa «meritocrației».

O idee cu rădăcini adânci

Pe plan academic, idealul «meritocratic» a fost combătut. Și cu date. În Spania, circumstanțele independente de efort explică până la 70% din inegalități, evidențiindu-se ca principale cauze moștenirile și educația părinților, conform unui studiu al economistului Pedro Salas-Rojo, cercetător la Institutul Internațional de Inegalitate al London School of Economics. În Derribando la meritocracia desde el principio, o teză premiată de Consorțiul European de Cercetare Sociologică, actualul profesor la Universitatea din Florența, Carlos Gil, ajunge pentru cazul spaniol la aceeași concluzie ca politologul Michael J. Sandel și economistul Robert H. Frank pentru cel american: sub aparența sa de idee lăudabilă care garantează o recompensă conformă efortului, «meritocrația» este o ficțiune care ascunde adevăratele motive ale inegalității.

Toate acestea nu diminuează atractivitatea politică a discursului «meritocrației», care, conform dovezilor disponibile, are o mai mare priză în societățile cu inegalitate ridicată și printre cei care suferă cel mai mult consecințele acesteia. Așa a demonstrat sociologul olandez Jonathan Mijs în studii publicate în Socio-Economic Review, de la Oxford, și în The Political Quarterly.

«Sectoarele care suferă cel mai mult de inegalitatea de șanse» sunt tocmai cele mai predispuse să creadă explicațiile care ignoră cauzele sociale ale acestui dezavantaj, explică Soria. O paradox? Nu chiar. Acest lucru este parțial rezultatul faptului că, cu cât punctul de plecare este mai jos, cu atât dependența de propriul efort pentru a avansa este mai mare, ceea ce face mai dificilă perceperea importanței altor factori, expune el. La aceasta se adaugă ușurința cu care contestarea «meritocrației» este percepută ca o «critică la adresa meritului». Un motiv este că discursul «meritocratic» se conectează cu un «simț comun» care s-a înrădăcinat în deceniile, întrerupte de Marea Recesiune, în care «ascensorul social» chiar a funcționat, explică cercetătorul.

Pe lângă educație, Soria afirmă că un discurs riguros despre efort și realizare trebuie să abordeze locuința, «fundamentală pentru tineret», un sector al populației unde vede un potențial mai mare pentru contestarea «meritocrației». Nu întâmplător, cele trei grupuri cele mai tinere sunt cele mai sceptice cu privire la acest ideal, conform CIS (Centrul de Investigații Sociologice). Există, de asemenea, o tendință legată de vârstă în viziunea respondenților asupra oportunităților actuale în comparație cu cele de care s-au bucurat generațiile anterioare. Răspunsurile arată un pesimism mai mare în cohortele mai tinere, ceea ce — în opinia lui Soria — arată o încredere mai mică în «ascensorul social», fără de care «meritocrația» este greu de crezut.

Partide în «bătălie»

«Dreapta spaniolă nu este meritocratică, este corporatistă», susține Manuel Escudero, președintele Avanza, laboratorul de idei al PSOE, partid pe care îl consideră «moștenitor al tradiției meritocratice bine înțelese», care cere ca «ascensorul social» să funcționeze și «talentul să fie recunoscut». Escudero este convins că stânga are spațiu de manevră în această dezbatere deoarece în Spania, spre deosebire de SUA, nu a prosperat discursul individualist al «self made man», conform căruia fiecare «se face pe sine însuși» și ajunge unde ajunge fără ca originea și societatea să conteze.

De la Más Madrid, sociologul Jorge Moruno, deputat în Adunare, regretă că stânga a petrecut «decenii» fără a purta această «bătălie». Deși «încetul cu încetul se introduce» o propunere care asociază «efortul și egalitatea», abandonul trecut a permis ideilor adversarilor să prindă rădăcini, spune el. Rezultatul? «Aceleași sectoare care, a priori, ar trebui să se simtă atrase de această critică [la adresa meritocrației], se pot simți jignite deoarece se dă impresia că se minimalizează efortul părinților lor, al lor și cel pe care îl sfătuiesc copiilor lor», expune autorul cărții No tengo tiempo. Geografías de la precariedad. Provocarea, afirmă el, este de a revendica egalitatea «ca o formă mai justă și mai eficientă de a valoriza meritul».