Istoria politicilor tarifare

Istoria politicilor tarifare este plină de succese și eșecuri. Unele țări au reușit să se dezvolte și să se îmbogățească datorită tarifelor ridicate, care le-au protejat industriile în creștere în etapele inițiale de consolidare, când încă nu erau pregătite să concureze. Este cazul Statelor Unite până la Războiul Civil. Germania a implementat, de asemenea, politici tarifare care au ajutat la dezvoltarea industriei grele și chimice în secolul al XIX-lea, iar aceste politici au permis consolidarea dezvoltării rapide a Japoniei, Coreei de Sud și Taiwanului după al Doilea Război Mondial.

Cu toate acestea, ca orice instrument de politică economică, tarifele pot fi utilizate bine sau rău, iar în unele cazuri acestea au avut consecințe nefaste. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în iunie 1930, când Herbert Hoover a promulgat ceea ce se numește legea Smoot-Hawley și a crescut drastic tarifele americane pentru a încerca să atenueze efectele Marii Depresii. Economia americană era deja la acea vreme principala piață de import și export din lume, iar această măsură a avut un impact puternic asupra comerțului internațional al vremii.

Peste o mie de economiști de la Asociația Economică Americană au publicat o declarație semnată opunându-se acestei legi, dar acest lucru nu a împiedicat intrarea sa în vigoare. Represiunile tarifare ale altor țări nu au întârziat să apară, iar Canada, precum și principalele economii europene și ale Commonwealth-ului și-au crescut puternic tarifele ca răspuns. Comerțul internațional și-a aprofundat scufundarea și în 1933 era deja cu 65% mai mic decât în 1929. Măsura, care urmărea să protejeze fermierii și muncitorii americani împotriva concurenței străine, nu numai că a ajuns să fie contraproductivă pentru o mare parte a industriei americane, dar a contribuit și la extinderea Marii Depresii dincolo de granițele Statelor Unite.

Politica tarifară a lui Trump va cădea de partea poveștilor de succes sau de partea eșecului? Nu avem un glob de cristal, dar totul sugerează că va fi un dezastru. În primul rând, deoarece formularea sa este inaudită și nebunească: taxarea celorlalte țări folosind o formulă arbitrară bazată pe deficitul comercial bilateral este un arcana fără sens economic. În al doilea rând, deoarece nu există industrii în creștere de protejat în acest caz, ci industrii consolidate în etapele mature de dezvoltare. Și, al treilea și cel mai important, deoarece Trump pare să ignore complexitatea comerțului internațional actual: o mare parte din acest comerț nu răspunde doar traficului tradițional de mărfuri, ci părților și componentelor unui lanț valoric astăzi profund segmentat și delocalizat, ale cărui schimburi sunt, de asemenea, protagonizate de companii multinaționale - multe dintre ele americane - stabilite în afara teritoriului național. Tarifele lui Trump pot ajunge să dăuneze mai mult Nike sau Apple decât economiei chineze.

Impactul politicilor lui Trump

Trump a moștenit o economie în expansiune, care până la sosirea sa creștea și avea un șomaj foarte scăzut. Dar rezultatul cel mai probabil al politicii sale economice este că țara va ajunge să încetinească și să intre în recesiune, așa cum piețele financiare anticipează în aceste zile. Dacă, în cele din urmă, se întâmplă astfel, am asista la o criză absurdă, autoindusă de propria politică economică și cu efecte depresive asupra comerțului internațional și a celorlalte economii ale planetei. Uniunea Europeană trebuie să reacționeze rapid și să conceapă un plan care să-i permită, pe cât posibil, să se protejeze de scenariul depresiv previzibil și să ocolească curbele care vor veni.

Are o oportunitate și trebuie să profite de ea, concentrându-se pe patru probleme. În primul rând, UE nu ar trebui să răspundă lui Trump cu noi replici tarifare, ar fi o greșeală care nu ar face decât să consolideze o escaladare dăunătoare pentru toate economiile. În loc să-și facă griji cu privire la lovirea exporturilor americane, țările europene ar trebui să-și concentreze eforturile pe reorientarea fluxurilor lor comerciale către Piața Unică Europeană, America Latină și, în special, către continentul asiatic, consolidând aceste spații de cooperare. Nu este vorba de a face rău Statelor Unite pentru a face rău tuturor, ci de a redefini parțial comerțul internațional. Nu este ușor, dar UE este în măsură să conducă această reproiectare, iar propunerea de negociere făcută de Bruxelles către Washington merge în direcția corectă.

În al doilea rând, Trump pare dispus să corecteze deficitul comercial al Statelor Unite (pe care îl consideră un transfer de bogăție către străinătate), chiar subminând o fortăreață cheie a economiei americane: capacitatea sa de a atrage investiții la Wall Street. Cineva ar fi trebuit să-i explice președintelui că pretenția sa de a corecta cu orice preț acest deficit - inutilă atâta timp cât dolarul va rămâne moneda mondială de rezervă - este echivalentă cu a transmite restului lumii mesajul că nu mai au nevoie de atât de multe investiții străine. Ei bine, acesta este tocmai un moment bun pentru ca Bruxelles să lanseze mesajul contrar: noi vrem acea investiție. În acest sens, reforma constituțională istorică care a avut loc în Germania pentru a elimina frâna asupra datoriei deschide calea către un nou plan european de investiții și către o consolidare a cererii interne, care ar putea impulsiona continentul în direcția indicată de Raportul Draghi (inovație tehnologică, decarbonizare, energie durabilă și securitate economică). Este timpul să investim, Germania pare dispusă să o facă, iar guvernul american va lăsa orfană o parte din economiile internaționale prin măsurile sale. Să profităm de asta.

În al treilea rând, nu putem uita că globalizarea din ultimele decenii a lăsat beneficii economice importante, dar și costuri mari concentrate în anumite grupuri sociale. Democrații nu au acordat atenție impactului pe care l-a avut dezindustrializarea în anumite comunități din Statele Unite, oferindu-i trumpismului oportunitatea de a exploata nemulțumirea socială. Ar fi bine să luăm notă în Europa. UE trebuie să consolideze o politică industrială care să-i permită să realizeze o anumită relocalizare productivă pe teritoriul său, precum și autonomia strategică - cea pe care Trump încearcă să o obțină prin comerț -. Dar trebuie să facem asta asigurând simultan coeziunea socială, statul bunăstării și compensația economică pentru acele grupuri care pot experimenta costuri în proces. Aceasta nu este doar cartea noastră de identitate, este și garanția noastră pentru viitor.

În cele din urmă, corectarea dezechilibrelor comerciale actuale trebuie să fie un obiectiv suplimentar. Keynes a prezentat deja în 1944 o propunere de dezvoltare a unui sistem mai simetric și cooperant, în care atât țările debitoare, cât și creditorii ar trebui să-și asume schimbări în politicile lor naționale pentru a face comerțul internațional mai durabil. S-a încercat depășirea cu aceasta a concepției tradiționale care face ca economiile cu deficit extern să suporte toate ajustările macroeconomice. Cu toate acestea, propunerea sa nu a fost niciodată asumată și astăzi nu avem încă instrumente pentru a corecta aceste dezechilibre comerciale. Strategia pe care o propunem aici ar permite cel puțin progresul în această direcție. Excedentul comercial susținut (cum ar fi cel al Germaniei și al altor țări europene) nu este doar rezultatul avantajelor competitive, ci răspunde și politicilor naționale care limitează consumul intern și investițiile interne. Promovarea unui plan de investiții care să crească cererea internă în UE nu numai că ar ajuta la ocolirea efectelor recesive asociate noilor tarife, ar crește, de asemenea, productivitatea. De asemenea, ar echilibra progresiv relațiile comerciale ale UE cu Statele Unite, reducând puternicul excedent pe care unele țări îl au cu economia americană și, odată cu aceasta, tensiunile cu cine ar trebui să rămână un partener preferat.

Nacho Álvarez este profesor titular de Economie Aplicată la UAM.