Lupta pentru un nou 15-M în Spania

Irene Montero și extrema dreaptă spaniolă se luptă pentru a recrea ideea unui nou 15-M în țara noastră. Ambele extreme au transformat invazia Rusiei în Ucraina și războiul tarifar al lui Donald Trump în muniție pentru a se relansa ca presupuse forțe antisistem.

A indica spre Bruxelles, a agita fantoma unor elite îndepărtate de popor și a resuscita vechi lozinci din 2014: anumite discursuri ale Podemos și Vox sunt greu de distins acum. Populismul se potrivește bine cu teama de recesiune economică, deși, sincer vorbind, o anumită neliniște față de sistemul din Spania a existat anterior.

Acesta este momentul prin care trece scena noastră politică: unele dintre relele care au făcut ca bipartidismul să implozeze cu mult timp în urmă au revenit în dezbatere. Pretinsa corupție instituțională zguduie actualitatea — cazul Koldo și Ábalos —. Noile formațiuni nu servesc la a controla cu adevărat guvernele, ci doar ca figuranți acritici.

Clasa de mijloc continuă să stagneze în ceea ce privește puterea de cumpărare, chiar dacă astăzi nu vedem acele evacuări masive din 2012: subvenția pentru bonobús este o dovadă a cât de mult sprijin au încă nevoie multe familii.

Trecem prin o perioadă cu paralele puternice cu 15-M, dar efectele inflației nu sunt ca cele ale austerității, care indignă pentru că lovesc direct, ci acționează ca un cariu tăcut.

Cu toate acestea, dezamăgirea nu este menită astăzi să fie valorificată de stânga alternativă, Sumar sau Podemos, ci constată declinul acestui spațiu. Proliferează din nou o serie de perdanți ai sistemului, de la tinerii care încă nu se pot emancipa până la chiriașii care protestează din cauza unor chirii inaccesibile; neliniștea este starea lor de spirit în fața atâtor măsuri estetice.

Totuși, nu vă așteptați la o explozie socială, nici la tabere în piețe: nu se va întâmpla atâta timp cât nu va intra o recesiune teribilă pe ușă. Pacea socială se menține astăzi pentru că părinții sau bunicii pensionari îi pot încă întreține. Așadar, această perioadă nihilistă este cea a extremei drepte, deoarece nu implică o ruptură instantanee, ci are legătură cu destinul tinerilor noștri pe termen lung, în plin declin al clasei de mijloc de zeci de ani.

17% dintre cetățenii spanioli ar susține astăzi Vox sau Alvise Pérez, potrivit sondajului 40dB. Deși Spania se bucură acum de creștere economică, problema rămân așteptările eșuate din 2015. Dacă sistemul nu poate oferi mai mult idealism celor care se simt perdanți, atunci va exista cineva care va cere un ferăstrău electric salvator ca protest. Acea sămânță s-a instalat deja în Europa: tentația de a da o lovitură de picior tablei de șah este încă puternică pentru cei care cred că democrația noastră este disfuncțională sau li se pare insuficientă pentru a-și atenua nemulțumirea.

Nici războiul tarifar al lui Trump nu pare să-i descurajeze de la tentația haosului, fiind impulsul care traversează deja mulți cetățeni. Tocmai, cea mai mare contestare a tinerilor seduși de extrema dreaptă este astăzi la bipartidism, pe care îl percep ca garant al unui statu quo care îi apasă generațional, amintind de acel sentiment din 2011.

Reacționarismul nu se ocupă doar de idei homofobe, xenofobe sau antifeministe, ci ajunge până la cei care cred că acest sistem — pensii, imigrație, locuințe — este menit să susțină bunăstarea baby boomerilor, în timp ce tinerii au astăzi mult mai puțină bogăție și locuințe în proprietate decât în 2002, potrivit INE. De unde și critica lor la adresa Partidului Popular, crezând că va face mai mult din același lucru, captiv votului vârstnicilor.

PSOE-ul albastru îl numesc. Cu toate acestea, Podemos rezistă ca alții să-i ia rolul antisistem și a decis să o relanseze pe Irene Montero.

Departe sunt acele critici ale lui Pablo Iglesias la adresa Izquierda Unida, acuzându-i că „se fierb în sosul lor de stele roșii”. Refondarea partidului violet vine încărcată de dogmatisme: a-l numi pe Sánchez „domn de război”, a vinde o pace pe care Rusia nu o practică în timp ce continuă să bombardeze civili sau a da vina pe Uniunea Europeană pentru reînarmarea pentru apărarea noastră. Podemos se deghizează în adanism ca și cum nu ar fi fost niciodată la guvernare, dar chiar și amnezia lor este strategică: mulți tineri de astăzi nu știu ce a fost 15-M. Lor li se adresează.

Este curios că dau vina pe o presupusă Operación Yolanda Díaz pentru că i-a scufundat, când, de fapt, Sumar a fost doar plasturele în fața terenului sterp lăsat de liderii purpurii cu greșelile lor politice. În definitiv, extremele din Spania vor să profite de contextul actual de neliniște, ca și cum ar exista un alt 15-M în devenire. Nuanța este că astăzi problema nu este în sânul unei UE dezbinate ca acum un deceniu, ci că amenințările vin din afară, unde euroscepticismul nu poate servi decât pentru a face supă groasă dezordinii trumpiste-putiniste.

Podemos se va putea lupta pentru a se vinde în fața noilor generații ca stânga adevărată, dar catalizatorul acestei perioade este extrema dreaptă. Crizele nu sunt niciodată cauza problemelor, ci le amplifică sau le accelerează: fie în context internațional, fie intern.