Helen Frankenthaler: Pictură fără reguli

În 1998, Helen Frankenthaler (New York, 1928-2011) a participat la montarea unei ample expoziții a operei sale la Muzeul Guggenheim din Bilbao, care fusese inaugurat cu doar câteva luni înainte. Aproape trei decenii mai târziu și cu un nou director general la conducerea acestui centru, Miren Arzalluz, pânzele colorate și imense ale lui Helen Frankenthaler revin la Bilbao.

Expoziția «Helen Frankenthaler: pictură fără reguli» a fost prezentată joi și va rămâne deschisă până pe 28 septembrie. Organizat de Fondazione Palazzo Strozzi din Florența și fundația artistei newyorkeze în colaborare cu Guggenheim, expoziția se deschide cu «Open Wall» (Perete deschis), un tablou abstract din 1953 și se încheie cu «Driving East» (Conducând spre Est), din 2002.

Între acestea, 28 de pânze mari — două dintre ele fiind incluse în colecția muzeului din Bilbao —, reconstruiesc istoria acestei pioniere provocatoare a expresionismului abstract și relația sa cu acel cerc de artiști postbelici.

Prietenia și influența pe care acel grup a avut-o asupra ei sunt reflectate în expoziție printr-o selecție scurtă de lucrări (de Pollock, Rothko, soțul ei Robert Motherwell, sau David Smith), intercalate în diferitele decenii ale producției artistice a lui Frankenthaler.

Pentru că, în Jackson Pollock, ea a descoperit un limbaj abstract pe care a decis să și-l asume și o modalitate de a aborda pânza care, demontată de pe șevalet, implica utilizarea deplină a corpului artistului; în Mark Rothko a găsit, câteva decenii mai târziu, un alt model important de imagine abstractă; și cu Smith a împărtășit o viziune liberă asupra creației artistice.

Expoziția revendică schimbările de stil și metodă ale lui Frankenthaler, evoluția sa către așa-numita «pictură a câmpurilor de culoare» și tehnica «soak-stain» (îmbibare și pătare).

Pictura care nu se fixează pe pânze netratate, trecerea de la ulei la vopsea acrilică, trăsăturile lui Frankenthaler se extind ca acuarelă și, în unele detalii, par să reproducă efectul unui spray. Culoarea comandă și ordonează formele în imagini care nu renunță la profunzimea câmpului. Și s-a aventurat, de asemenea, să experimenteze cu sculptura în studioul prietenului său Anthony Caro și să-și picteze ultimele și imensele opere pe hârtie.

Comisarul Douglas Dreishpoon a subliniat «forța enormă pe care o conține această capacitate de experimentare» și la care aludează titlul expoziției, acea Pictură fără reguli.

«A absolvit Bennington College la sfârșitul anilor patruzeci și se întoarce în orașul său, New York. Este precoce și tânără, are o curiozitate insațiabilă, este foarte sigură pe ea și foarte ambițioasă. Voia să fie în mediul care să-i permită să se miște cu alți artiști», a subliniat Dreishpoon despre artistă, fiica unui judecător de la Curtea Supremă.

La întoarcerea sa în Manhattan, a întâlnit opera lui Jackson Pollock: era o tânără de douăzeci și ceva de ani și forma un cuplu cu criticul Clemence Greenberg, o figură cheie în recunoașterea acelor artiști care au optat pentru abstracție și au schimbat radical regulile jocului. Acea relație a fost decisivă în formarea sa ca artist, la fel cum a fost ani mai târziu și cu cariera ei deja consolidată, căsătoria cu Robert Motherwell. Li se spunea «cuplul de aur».

O fotografie mărită a salonului casei cuplului din Upper East Side acoperă unul dintre pereții sălii de expoziție și în ea se văd operele lui Frankenthaler și Motherwell, alături de Rothko care era atârnat deasupra șemineului, și sculpturile lui Rodin și Degas pe masa din centru.

Divorțul din anii șaptezeci a deschis o nouă etapă, iar după a doua căsătorie din anii nouăzeci cu un bancher de investiții, a luat o nouă întorsătură, cu o poziție politică mai conservatoare.

«În interiorul studioului ei a fost întotdeauna aceeași boemă», a spus comisarul, adăugând că pictura abstractă tinde să evite politica și Frankenthaler dorea să fie «recunoscută ca artist, nu ca femeie pictor».

Bărbații care o înconjurau pe Frankenthaler «aveau multă testosteronă» și toți încercau să facă artă experimentală și radicală, a subliniat Dreishpoon. Dar femeile? Deși colegele sale de generație nu sunt reprezentate în expoziție, ele au fost evocate la Guggenheim cu o zi înainte de prezentarea expoziției în cadrul discuției oferite de Mary Gabriel, autoarea cărții «Ninth Street Women».

Această carte amintește de cinci dintre cele 11 femei care au fost incluse în legendara expoziție curatoriată în 1951 de Leo Castelli pe strada 9 din Manhattan: Lee Krasner, Elaine de Kooning, Grace Hartigan, Joan Mitchell și chiar Helen Frankenthaler.

Catalogul expoziției subliniază, de asemenea, conexiunile personale și artistice ale lui Frankenthaler și prezintă o explicație mai amplă a cercului de prieteni care au înconjurat-o cu fotografii. Include, de asemenea, schimbul epistolar al pictoriței cu doi sculptori prieteni, Anthony Caro și Anne Truit.

Acesteia din urmă îi scrie în 1990: «Mă întristează în mod deosebit Panorama în General, Lumea Artei, Universul Newyorkez, afacerile National Endowment for the Arts, un nou val de antisemitism în Rusia, Germania, Franța, Harlem; toate adunate cu încercarea de a distruge elita aristocratică, piața în general... Mi se pare aproape paralizant: mă țin de încercarea de a crea artă».