«Ajung târziu la închisoare»

«Ajung târziu la închisoare», repetă la fiecare câteva minute Dani, un sirian de 28 de ani care și-a recăpătat libertatea în decembrie, când militarii insurgenți au deschis porțile închisorii centrale din Sueida, în sudul țării, înainte de a pune capăt jumătate de secol de dictatură a familiei El Asad. Crede că are «75 de ani» și, deși nu a călcat niciodată în Egipt, afirmă că este de acolo și o spune cu un accent marcat din provincia siriană Homs. Își freacă mâinile osoase pe pat și trage de cuvinte, efect al antipsihoticelor pe care le ia pentru a trata traumele a șase ani petrecuți în temnițele regimului lui Bashar al-Assad. Părinții săi l-au internat în spitalul de psihiatrie Ibn Rush din Damasc pe 12 ianuarie, fără ca medicii să fi reușit încă să-l facă pe tânăr să povestească ce i s-a întâmplat. Siria se confruntă cu traumele unui lung război civil cu o rețea sanitară deficitară și săracă, care are doar o sută de psihiatri. ONU estimează că unul din 10 sirieni se confruntă cu o afecțiune de sănătate mintală ușoară sau moderată, în timp ce unul din 30 suferă de una mai gravă. Expunerea prelungită la conflict a crescut prevalența tulburărilor mentale.

Dani (așa îi spun în spital) a fost chemat în 2018 la serviciul militar obligatoriu. După câteva luni, părinții săi au încetat să mai primească vești de la el. «Dani a reapărut în decembrie într-un videoclip care a fost distribuit pe rețelele sociale, unde un bărbat spunea că l-a găsit rătăcind pe stradă», spune Massa el Maari, psihiatrul responsabil de pacienții eliberați din închisoare internați în Ibn Rush. Sunt 19 foști deținuți printre cei 50 de interni ai spitalului. Majoritatea sunt tineri de 20 de ani. Tânărul întreabă doar de Abu Omar, bărbatul care l-a găsit fără țintă în Sueida, care i-a oferit adăpost și afecțiune timp de zile până când familia sa l-a localizat. Departe de a pune capăt coșmarului pe care l-au suferit, părinții săi trăiesc un al doilea calvar cu un fiu întors care nici nu-i recunoaște și care îi acuză că l-au răpit. Cu 100.000 de dispăruți în război, mii de familii continuă căutarea nesfârșită a rudelor lor, pe care le-au înghițit gropile comune sau temnițele. Este cazul lui Ali, al cărui chip împânzește străzile piețelor din centrul Damascului cu o fotografie care marchează «înainte» de a fi încarcerat și alta «după», împreună cu telefoanele de contact. În rețelele de socializare, fotografiile sunt postate pe paginile de Facebook într-o dorință disperată de a smulge informații despre cei dragi.

Doctorița Massa el Maari (centru) și Dani (stânga), un tânăr sirian de 28 de ani care și-a recăpătat libertatea în decembrie, când militarii insurgenți au deschis porțile închisorii centrale din Sueida, în sudul țării. Natalia Sancha

Timp de două luni, familia sa i-a arătat fotografii și i-a povestit povești din copilărie, și-a adus prietenii, dar Dani și-a pierdut complet memoria pentru a ascunde ororile trăite într-un pli al creierului său. Nu mai știe cine este. Acum împarte camera cu alți pacienți cărora li s-a furat, de asemenea, demnitatea și sănătatea mintală între gratii. Mai mulți au venit de la Saidnaya, la periferia Damascului, numită «abatorul uman», deoarece în interiorul său tortura și moartea au fost comise în mod industrial. Prizonierii eliberați ajung cu numeroase probleme medicale ca urmare a abuzurilor fizice, subliniază Al Maari: «Mulți ajung cu jumătate din dinți smulși, maxilarele rupte de lovituri și aproape toți cu probleme de vedere. Mintea este cel mai puțin urgentă pentru ei». Cu paturile numărate, în Ibn Rush sunt internați doar cei care reprezintă un pericol pentru ceilalți sau pentru ei înșiși. «Majoritatea pacienților interni și ambulatori pe care îi tratăm suferă de depresie, stres posttraumatic sau episoade psihotice», explică doctorul Ghandi Farah, directorul spitalului. Are doar patru psihiatri printre cei opt medici rezidenți. Personalul a fost redus la un sfert de la începutul războiului. Spitalul, care poartă numele filosofului și medicului andaluz musulman Averroes, este unul dintre cele patru spitale de psihiatrie de stat pe care le are o țară în care jumătate din unitățile medicale au fost avariate sau distruse. Spitalele sunt subvenționate, la fel și medicamentele. În total, nu se ajunge la o sută de psihiatri în toată țara, pentru o populație de 17 milioane de sirieni care au fost expuși la 14 ani de violență și sărăcie. Aproximativ 75 de specialiști se află în zona care a rămas sub controlul regimului, conform datelor colectate de presa locală în octombrie în timpul unui seminar al Asociației Siriene de Psihiatri. Medicii estimează că ar fi nevoie de aproximativ 10.000 de experți. Marea majoritate a medicilor a fugit în 2015 cu valul de refugiați și sunt puțini tineri sirieni care optează pentru o specializare prost plătită și stigmatizată social, fiind considerați «nebuni». «Avem nevoie de formare specializată pentru medicii noștri cu privire la cazurile victimelor torturii», continuă directorul spitalului Ibn Rush, care prezice o explozie de cazuri în perioada postbelică care se deschide în țară. La lipsa de personal și de paturi se adaugă cea de medicamente din cauza sancțiunilor impuse asupra țării și a bombardării fostei importante industrii farmaceutice siriene. În ultimul deceniu, au fost importate medicamente rusești sau iraniene, mai puțin eficiente decât cele europene. Familiile celor 100.000 de dispăruți din războiul din Siria îi caută pe ai lor într-un duel etern. Unii și-au văzut rudele în videoclipuri distribuite pe rețelele sociale, care sunt dezorientate după ani de tortură, și împărtășesc fotografia și numărul de telefon de contact pe zidurile Damascului și ale spitalelor, precum cea a acestui bărbat, Ali. Natalia Sancha

Directorul spitalului de psihiatrie Ibn Rush din Damasc, doctorul Ghandi Farah, în biroul său. Natalia Sancha

În spitalul de psihiatrie Ibn Jaldún, medicamentele sunt subvenționate de guvern, dar își epuizează rezervele, așa că au trebuit să reducă dozele pe care le dau pacienților. Sancțiunile internaționale și distrugerea industriilor farmaceutice fac ca medicamentele să fie rare. Natalia Sancha

Într-un raport din 2020, ONU a avertizat deja că 75% dintre persoanele cu tulburări de sănătate mintală nu primesc niciun tratament, situație care s-a agravat în mod generalizat odată cu pandemia din 2020. Punctul culminant a fost cutremurul care a zguduit nordul țării în 2023, lăsând peste 7.000 de morți și un val de depresii și stres posttraumatic în zona insurgentă cu doi psihiatri pentru cinci milioane de oameni. Un bărbat cu corpul marcat de răni și pielea acoperită de o crustă groasă de murdărie se îmbrățișează pe sine însuși, derutat, parcă pentru a se proteja de bărbații care îl încarcă pe targă ambulanței care îl transportă la spitalul de psihiatrie Ibn Jaldún, la periferia Alepului, al doilea oraș al Siriei. Pare să aibă cincizeci de ani, iar barba sa este îngrijită, de unde Ahmed Dakak, medic rezident psihiatru al centrului, deduce că a fost abandonat. Stigmatizarea în societățile arabe duce la considerarea acestor pacienți ca fiind posedați de «jinni», spirite, și ajung să fie abandonați de familiile lor. Centrul are 60 de angajați, inclusiv paznici, asistente și cei nouă medici, dintre care cinci, ca Dakak, sunt specializați în psihiatrie pentru a deservi jumătate din cele 14 provincii siriene. Un bărbat care rătăcea derutat pe străzile Alepului este internat în spitalul de psihiatrie Ibn Jaldún, la periferia Alepului, pe 10 februarie. Natalia Sancha

Sărăcia și boala mintală merg mână în mână. «Familiile au deja suficient de mult cu a ajunge la sfârșitul zilei pentru a avea grijă de un bolnav», explică acest medic, care provine dintr-o familie cunoscută de psihiatri. «20% dintre cei 130 de pacienți interni pe care îi îngrijește spitalul sunt luați de pe stradă». Cei fără nume sunt rebotezați de personal pentru a li se putea adresa. Nou-venitul este dus la dușuri printr-un coridor în care mai mulți pacienți, îmbrăcați în uniforme albastre, îl urmăresc cu privirea fără a înceta să înghită mâncarea caldă pe care o primesc înainte de medicamente. «Rămânem fără medicamente, așa că trebuie să le raționalizăm», explică o asistentă. Majoritatea pacienților au suferit o boală mintală în timpul războiului din cauza unei traume ireversibile. În pavilionul rezervat femeilor, cele 27 de paciente se înghesuie ținându-se de gratiile ușii care dă spre dormitoare. Majoritatea nu au peste 30 de ani. În camera asistentelor, Marua stivuiește dosarele fiecărui pacient citind diagnosticele. Două elemente se repetă în jumătate de duzină de cazuri: «Singura supraviețuitoare într-un bombardament» și «abuz sexual». Femeile sunt de două ori mai vulnerabile în război, expuse la violență domestică, violuri și răpiri, spun asistentele. Nada, de 20 de ani, intră și iese din centru de șase ani. Acum șase ani, un bombardament al avioanelor de vânătoare rusești sau siriene i-a distrus viața. Soarta a făcut ca Nada să supraviețuiască unui atac care i-a lăsat pe cei trei frați și părinții ei sfâșiați pe covoarele din sufragerie. Ea fusese la baie. Incapabilă să digere scena, tânăra a suferit o criză de tulburare bipolară. Avea 14 ani și a fost primită de o mătușă, pentru a rămâne mai târziu însărcinată după ce a fost violată de unul sau mai mulți dintre verii ei. Fetița ei, care ar trebui să aibă acum vreo patru ani, a fost abandonată într-un orfelinat. Nada poartă un trening mov și are părul prins sub o căciulă cu dungi albe. Nu este conștientă de existența fiicei sale. Nici de căderea regimului lui Bashar al-Assad. Ține mâinile încrucișate pe poală: «Domnișoară, aș vrea să mă întorc acasă. Credeți că mătușa mea va veni curând să mă ia?». Asistenta Marua (centru) discută cu Nada (dreapta), de 20 de ani, care a intrat și a ieșit în ultimii șase ani din Spitalul de Psihiatrie Ibn Jaldún de la periferia Alepului. Natalia Sancha