Gerardo Urchaga: Un sfert de secol în scena rock madrilenă

Gerardo Urchaga (Madrid, 50 de ani) este unul dintre acei oameni care, fără pretenții, contribuie de un sfert de secol la scena rock madrilenă și alimentează nopțile underground din întreaga Europă. Chitarist alături de alți patru nebuni (unul dintre ei fiind fratele său geamăn Antonio) ai trupei Los chicos que jamás será superventas (dar care a făcut șapte turnee în Australia și apare în toate festivalurile independente), manager de trupe a căror idee de glorie nu trece prin contracte de milioane de dolari și fondator al unei case de discuri, Folc Records, care nu este niciodată departe de faliment, dar nu intră niciodată, a fost pe punctul de a fi ultimul dintr-o rasă, dar acum trăiește (și uneori chiar conduce) renașterea unui gen și a unui mod de viață care, în propriile sale cuvinte, are ceva din boală, pentru că te prinde într-un mod dependent, dar și din lojă: ”Rock’n’roll este ca un fel de frăție globală de sprijin reciproc”.

Î: Îți amintești exact când te-a lovit boala?

R: Eu și fratele meu ascultam o versiune a piesei Bad Moon Rising de Creedence, interpretată de Los Mosquitos. Tatăl meu a auzit-o și ne-a spus: „Ce rahat este asta?”. Ne-a pus originalul și asta a schimbat totul. A fost crucial pentru a intra în muzică dorința de a cânta melodiile pe care le ascultam. Aveam vreo doisprezece ani.

Î: Fratele tău geamăn cântă și el în trupa ta, dar el a căzut în oala de „muncă normală”. De ce tu nu?

R: Am căzut și eu o vreme, dar am renunțat. Suntem amândoi ingineri forestieri și am înființat o companie. El s-a stabilit și lucrează într-un ONG de mediu (SEO). Ultima mea treabă a fost să fac studii de impact de mediu pentru centralele solare, dar după pandemie am regândit totul și iată-ne.

Î: Simți mai multă plăcere fizică ascultând muzică sau cântând-o?

R: Dacă ești într-o trupă ca a noastră, care este ca o familie, cântând-o. Urcatul pe scenă este unul dintre cele mai uimitoare momente pe care mi le-a dat viața. În plus, avem de obicei o comuniune foarte mare cu publicul. Asta te umple complet. Este foarte frumos.

Î: Îți amintești prima dată când ai crezut că cultura spectacolelor live din săli s-a stricat?

R: Nu m-am gândit niciodată, dar a fost o perioadă, un gol de vreo 15 ani, în care am văzut că nu exista o generație de înlocuire. Nu-i lăsau pe minori să intre la concerte, iar microbul te poate prinde în acea etapă, astfel încât au existat generații pierdute. Acum există din nou mulți tineri care înființează trupe punk.

Î: Care este principala diferență pe care o vezi față de generația ta?

R: Poate în stil și în referințe. Ei au ascultat o muzică mai modernă pe care noi nu am consumat-o. Dar, la urma urmei, ceea ce îi umple este pasiunea pentru muzică și ceea ce le place să cânte. Și în asta suntem foarte asemănători. Există, de asemenea, mult mai multe fete și asta este de mare folos. La casa de discuri am avut mai multe: La Perra Blanco, Anna Dukke, Ángela Hoodoo, Tiburona…

Î: Și în ce ai spune că se deosebesc băieții de fete?

R: Ei bine, vezi, eu le văd mai muncitoare. Mai serioase. Cred că, pentru că, în plus, multe sunt soliste și trebuie să tragă singure de căruță, să-și angajeze muzicienii, să organizeze totul.

Î: Sunt noii veniți mai preocupați să aibă succes?

R: Nu i-am analizat suficient pentru a-ți spune. Știu doar că eu nu am avut niciodată acest scop. Nu am nevoie de succes mediatic sau comercial. Pentru mine, a avea succes înseamnă să continui să faci ceea ce vrei în viață. Să fii în aceeași trupă de 25 de ani, acesta este succesul meu.

Î: Ai înființat o casă de discuri care a trecut prin probleme economice serioase. Nu era o casă de discuri independentă de rock’n’roll un proiect deficitar prin definiție?

R: Desigur. De fapt, la început, casa de discuri era doar pentru a scoate trupe de prieteni pe care nimeni altcineva nu le voia, dar în cele din urmă am ajuns să edităm oameni pe care i-am admirat dintotdeauna, precum Mudhoney, NRBQ… Marea confuzie este că se spune că vânzările de viniluri au crescut mult în secolul XXI. Poate că se vând mai multe în ansamblu, dar pentru casele de discuri mici vânzările au scăzut mult. Multinaționalele ne afectează uneori, ocupând fabricile, deoarece creează creșteri de prețuri și timpi de livrare exorbitanți, deși nu cred că cumpărătorul lor obișnuit consumă muzică pe vinil. Nu știu dacă are prea mult sens, dincolo de a face afaceri, să vinzi LP-uri de, de exemplu, Bisbal, și nici dacă un fan al său consumă în mod obișnuit acest format, dar, bine, presupusa modă va trece și multinaționalele se vor ocupa de alte lucruri. Din cauza unor astfel de lucruri, acest tip de proiecte sunt foarte puțin gratifiante din punct de vedere economic, deși sunt personal.

Î: Dar de ce? Nu sună foarte satisfăcător…

R: În cele din urmă, am prieteni în întreaga lume, în toată Europa, Statele Unite sau Australia, unde am făcut șapte turnee. Prieteni adevărați, pe care știi că poți conta. Când casa de discuri a avut probleme și am avut nevoie de ajutor, răspunsul oamenilor a fost brutal, ne-a copleșit, a fost foarte frumos. Îmi voi aminti mereu un moment frumos în care i-am povestit iubitei mele cum mă simțeam. Am început să plâng și ea a făcut la fel. Doar pentru acel moment, merită să fi pierdut toți banii din lume.

Î: S-ar putea face un documentar în stilul Searching for Sugar Man cu voi în Australia?

R: Omule, nu avem acel nivel de faimă… dar avem mica noastră parohie și o serie de săli la care mergem mereu. Și ne place carnea de cangur [râde]. Nu este atât de obișnuit să o găsești, dar eu și fratele meu mergem mereu să o căutăm la un supermarket.

Î: Este Carolina Durante una dintre trupele care au reînviat rock and roll-ul live în rândul tinerilor?

R: Nu-mi place muzica lor și, pentru a judeca asta, ar trebui să-i văd live, dar sunt sigur că vor avea un public tânăr care se bucură de o trupă rock, deci e grozav. Succesul lor a fost asociat poate cu conceptul de radio formulă de a repeta o melodie până la saturație peste tot, ceea ce s-a întâmplat cu Cayetano. Asta poate fi mai aproape de o campanie de marketing decât de modul în care înțeleg eu muzica, dar dacă au obținut ceea ce caută, jos pălăria pentru ei. Practic, aceasta nu este lumea mea, dar respect pe aproape oricine se urcă pe scenă.

Î: Cui atribui mai mult merit?

R: Tocmai am lansat un single de la niște tineri numiți Automatic Lovers și s-a epuizat în câteva săptămâni. Chitaristul are 19 ani, cântă foarte bine și sunt toți niște nebuni după muzică: controlează punk și rock la maxim. Există, de asemenea, niște fete care se numesc Seggs Tapes. Acești oameni atrag mult public tânăr la concerte. Și așa te pasionezi de muzică și cumperi discuri.

Î: Ai spus că managerii sunt cu toții niște ticăloși… dar tu însuți ești unul.

R: Am trăit multe situații în care managerii iau decizii pentru trupă, pe care ei nu le cunosc și nici nu le aprobă. Proștiile de condiții și altele. Mulți manageri consideră trupa ca un produs pentru profitul lor, dar eu nu văd muzica așa. Am norocul de a trăi muzica din ambele părți și mă pun întotdeauna mai mult de partea muzicianului decât a omului de afaceri. Prefer să pierd bani, dar ca trupa să o ducă bine.

Î: De ce crezi că ești plăcut de toată lumea?

R: De la acest interviu, de toată lumea, cu excepția managerilor [râde] Probabil că această afirmație nu este adevărată, dar încerc să-i tratez pe oameni așa cum aș vrea să fiu tratat. Atunci, poate că de aici vine, să tratezi oamenii cu amabilitate, cu afecțiune și într-un mod prietenos.

Î: Ce se întâmplă? Nu este obișnuit în rock and roll?

R: S-ar putea să nu fie obișnuit [râde]