Mărturisesc că aproape îmi pare puțin rău să o citez din nou aici pe Mari Carmen Muñoz, acea consilieră PP din Linares care a oprit, scandalizată, reprezentația piesei «Lisístrata», de Aristofan, la câteva minute de la început. Și este că vremurile pe care le trăim sunt crude pentru gafe, mai ales atât de rotunde și uimitoare ca aceasta. Și astfel, după ce a comis în public poate cea mai mare prostie din viața sa, săraca consilieră a fost deja criticată aspru pe rețelele sociale și în diverse medii, și probabil își ținea respirația și se ruga la sfânta ei preferată ca timpul să treacă și totul să fie uitat. Și iată că vin eu, săptămâni mai târziu, și pun din nou degetul pe rană. Într-un fel, o compătimesc, pentru că a critica o astfel de gafă stângace și elementară este la fel de ușor ca a bate un copil. Acum, ca simptom al ignoranței și intoleranței politice, cazul «Lisístrata» nu are niciun haz și este îngrijorător. În plus, a fost ceva ce a spus Mari Carmen Muñoz care m-a lăsat pe gânduri, iar ultimele știri venite din Statele Unite ating același subiect, anume cenzura, libertatea de expresie și gândirea unică.

Problema este că edilul din Linares a negat că ar fi comis un act de cenzură și, pentru a se apăra, a susținut că «Lisístrata» în cauză «era o versiune sui generis al cărei conținut și limbaj nu erau cele mai potrivite pentru publicul din sală, unde erau persoane în vârstă și copii». Dar, suflet naiv, tocmai ceea ce argumentezi este exact descrierea unui act de cenzură. Cenzorul crede cu toată tăria și naturalețea că are mai multă cunoaștere, judecată și inteligență decât cei cenzurați (acei vârstnici, acei copii, acei părinți ai copiilor care erau în sală), crede că deține adevărul, care este unic și perfect, adică binevoitor, cel mai bun adevăr care se poate imagina, și în plus știe că are puterea suficientă pentru a împiedica pe cei cenzurați să se piardă în raționamente sau comportamente divergente și dăunătoare. Cenzorul, în fine, crede că face un bine umanității. O umanitate pe care, de altfel, o consideră etern minoră și cu un criteriu insuficient pentru a decide singură.

Unul dintre semnele care indică gradul de dezvoltare al unui sistem democratic este tocmai conviețuirea diverselor perspective, coexistența unor relatări diferite. Cu cât o societate este mai autoritară și tiranică, cu atât adevărul pe care îl susține va fi mai îngust, artificial și intolerant, un adevăr cu margini ca niște lame care taie orice versiune diferită. Am admirat întotdeauna minunata Instituție Smithsonian din Statele Unite, care are 8 centre de cercetare, 21 de biblioteci și 21 de muzee formidabile. A fost creată în 1846 și este o bijuterie a culturii nu doar americane, ci și mondiale. Ei bine, acum Trump s-a lansat în asaltul acestei realizări a cunoașterii, produs al unui efort centenar și colectiv, și, cum nimeni nu a îndrăznit vreodată să facă, este dispus să o cenzureze și să o distrugă. Pentru aceasta a semnat un decret intitulat «Restaurând adevărul și rațiunea în istoria Statelor Unite». Deja doar numele produce fiori. Vrea să curețe muzeele de «ideologie nepotrivită, divizivă sau antiamericană», categoriile tipice bombastice și confuze pe care orice cenzor le poate aplica asupra oricărui lucru. Dar cel mai extraordinar este că face toate acestea pentru ca instituțiile culturale să nu mai fie «locuri de îndoctrinare ideologică». Și este că tiranii consideră ideologie doar acele idei cu care nu sunt de acord. Propria lor gândire fosilizată și dogmatică nu o văd ca ideologie, ci ca fiind neutră, normală, singura posibilă, o realitate revelată și sculptată în piatră precum tablele lui Moise.

Toți avem tendința să credem că ideea noastră despre lume ESTE lumea. Partea cea mai primitivă a minții noastre ne face să cădem în această prejudecată de confirmare și, de fapt, când cerem toleranță, în general ne referim la toleranța celorlalți față de ideile noastre, și nu invers. Sistemul democratic servește, tocmai, pentru a civiliza această parte sălbatică a noastră. Pentru a ne face mai buni. A ne întoarce la gândirea unică înseamnă a desface mult drum parcurs. Un traseu care a costat efort și suferință. Câtă durere trecută aruncăm peste bord. Câtă durere viitoare presimt. Vom ajunge să vedem arderi de cărți în piețe.