În câteva cuvinte
Textul analizează o perioadă de criză economică globală, cu accent pe tensiunile comerciale dintre marile puteri și impactul acestora asupra piețelor financiare. Autorul subliniază importanța încrederii în economie și riscurile generate de măsurile protecționiste.
Miercuri, 2 aprilie, o singură putere mondială a declarat război comercial tuturor celorlalte: tarifele „reciproce” de pe infama tablă de joc.
Miercurea următoare, 9 aprilie, această putere s-a predat în faţa dovezilor înfrângerii sale provizorii. Toţi se uniseră, într-un fel sau altul, împotriva agresorului. Aşadar, a trebuit să-şi reducă şi să-şi îngheţe atacul asupra —aproape— tuturor, în timp ce îl multiplica împotriva Chinei. De miercuri până miercuri. Între aceste două date se încapsulează, astfel, poate cea mai abruptă criză existenţială a lumii globalizate. Cea mai paradoxală, auto-inflictată de superputere. Cea care provoacă cele mai mari distrugeri în acest secol, anihilând firul conductor al unei încrederi economice universale — discretă şi în declin.
Prăbuşirea încrederii.
Asta nu s-a întâmplat cu Lehman Brothers (2008), criza datoriilor europene (2011), pandemia (2020) sau cu invazia rusă a Ucrainei (2022).
Accentul pus pe criza obligaţiunilor Trezoreriei SUA ca declanşator al schimbării de direcţie a lui Donald Trump este corect.
Nu este primul cutremur în cotaţia datoriei suverane care flirtează cu prăbuşirea pieţelor. Dar este singurul în care predomină certitudinea absolută că nu există nimeni înţelept la cârmă.
A fost acea vârtej în obligaţiunile Trezoreriei —instrumentele de refugiu ale datoriei suverane— pârghia pentru a inversa marea eroare protecţionistă, da. Şi, de asemenea, semnul inconfundabil —şi obişnuit în orice ruptură sistemică— a modului în care o criză sectorială, în acest caz comercială, devine locuibilă prin transformarea sa în bursieră, financiară. Nu degeaba, finanţele funcţionează ca un sistem arterial al economiei.
Dar mulţi alţi factori au convergit pentru deznodământ, acea victorie parţială a raţiunii liberale în faţa tentativei de a da lumea peste cap. Cohabitarea unei rezistenţe frontale precum cea chineză (răspuns automat şi simetric; indicii de intervenţie pasivă pe piaţa datoriilor şi a dolarului), cu altele mixte, cum ar fi cea europeană sau canadiană (negociere şi fermitate) şi unele poziţii „de profil”: niciuna entuziastă.
Critica acidă şi politicoasă a Rezervei Federale şi a BCE.
Dezafecţiunea corporatistă.
Nemulţumirea republicană.
Luptele obscene din curtea prezidenţială, presărate cu insulte de tavernă.
Şi la fel de decisive, sau chiar mai mult, avertismentele de recesiune iminentă formulate de marii bancheri de investiţii, de la Goldman Sachs la JP Morgan.
Paralizarea marilor decizii de investiţii, de fuziuni şi achiziţii: calea spre strangularea financiară şi, prin ricoşeu, productivă.
Şi apariţia unui prim protest social masiv pe stradă, în faţa perspectivelor inflaţioniste şi a reducerilor sociale.
Săptămâna neagră luminează sfârşitul evadării. Dar acea putere este încă acolo. O parte din măsurile sale rămân. Iar transmiterea cutremurului comercial la financiar şi monetar trebuie încă subjugată.
Rămâne de lucru.
