În câteva cuvinte
Podemos și-a reafirmat poziția politică în cadrul celei de-a cincea adunări, distanțându-se de guvernul de coaliție PSOE-Sumar și adoptând o linie critică față de politica de rearmare a UE și abordarea conflictului din Ucraina. Partidul se concentrează pe discursul pacifist și se poziționează ca o alternativă de stânga autentică, diferită de actuala coaliție de guvernare.
În două weekend-uri consecutive, Podemos și-a încasat relansarea ca formațiune politică. În primul rând, cu confirmarea lui Irene Montero ca și candidat la alegerile generale. Apoi, sâmbăta aceasta, cu ratificarea — de către o majoritate amplă a celor 27.000 de membri înregistrați care s-au prezentat la vot — a lui Ione Belarra ca secretar general și aprobarea documentului său politic. Totul s-a întâmplat cu câteva luni mai devreme decât era prevăzut și după refondarea Mișcării Sumar cu alegerea noilor săi doi coordonatori: Lara Hernández și Carlos Martín.
Adunarea lasă astfel partidul violet pregătit în fața unei ipotetice anticipări electorale, ceea ce definește clar disputa pentru spațiul din stânga PSOE. Apelurile la unitate, atât din partea Sumar, cât și din partea Podemos, sună a resort retoric, cu toate că ambele formațiuni știu că fractura lor le penalizează electoral și că trăiesc ore foarte grele, nu doar în comparație cu 2019, ci și în comparație cu rezultatele din 23 iulie 2023: abia își mai păstrează, conform sondajelor, jumătate din sprijinul din urne.
Ione Belarra și Irene Montero au făcut explicit un discurs de șoc nu împotriva dreptei care ar putea guverna Spania, ci împotriva Guvernului de coaliție al PSOE și Sumar, care se confruntă cu o fragilitate parlamentară enormă chiar în această legislatură. Traseul pe care l-a pornit Podemos după trecerea la Grupul Mixt în decembrie 2023 se consolidează acum prin identificarea centrului-stânga socialist și Sumar ca adversari direcți în eventuale alegeri generale.
Aroma pe care o degajă această strategie evocă discursul frustrant al celor două maluri al lui Julio Anguita, unde o stângă autentică ocupa un spațiu foarte minoritar, în timp ce restul forțelor politice se aflau în spațiul de combătut. Astăzi, acest discurs se traduce, în principal, în respingerea politicii de rearmare în UE în fața expansionismului neoimperialist al lui Putin.
Apărarea păcii arborată de Podemos în a cincea sa adunare arată probleme de adaptare la realitatea agresiunii rusești împotriva unei țări vecine. Tăcerea despre Putin pare să ignore că el a fost agresorul unui stat suveran care dorește legitim să se integreze în UE. O tăcere care contrastează cu condamnarea fermă a pasivității internaționale în fața masacrului de civili provocat de Netanyahu în Gaza.
Exigența emfatică a păcii în Ucraina banalizează, paradoxal, evidența a zeci de mii de morți cauzate pe pământ european de o invazie străină. Nesusținerea explicită a victimei agresiunii militare — Ucraina lui Zelenski — transmite un mesaj echivoc despre responsabilitatea ultimă a agresiunii lui Putin.
Naturalmente, politica de ap&abrave;rare în care s-a angajat UE admite critici și contrapropuneri. Dar riscurile pe care și le asumă Podemos descalificând actuala acțiune a guvernului ca „regim de război” nu sunt minore. Discursul pentru a anima o stângă „transformatoare” — prin opoziție cu stângile care guvernează — călărește sub un slogan pacifist resuscitat dintr-un trecut care nu mai există și în fața unui prezent încărcat de incertitudine.
Densitatea relațiilor personale închegate în orbita Podemos și Sumar ar putea juca un rol perturbator în articularea unei stângi pluraliste dacă actualele formațiuni care alcătuiesc Guvernul de coaliție aspiră să repete majoritatea parlamentară după o eventuală convocare electorală. Militanța activă în diviziune nu este un semn bun pentru electoratul progresist în fața evidenței avântului și alianțelor dintre conservatori și ultradreapta.
