1.

Dacă în aceste momente au apărut graba și nervozitatea pentru a avansa către o mai mare independență a Europei, se presupune că se datorează faptului că s-a întâmplat ceva nou. Se invocă faptul că «noul» a fost, pe de o parte, agresivitatea Rusiei lui Putin prin invadarea Ucrainei și, pe de altă parte, declarațiile de războaie comerciale și politico-ideologice ale lui Trump, fără a uita niciodată genocidul lui Netanyahu în Palestina. Cu toate acestea, nu mi se pare că acest lucru este total nou. Războiul ruso-ucrainean, cu țările europene implicate în el, durează de patru ani. Trump a guvernat deja SUA din 2017 până în 2021 și, în acea perioadă, s-a retras din acordurile de la Paris, a redus impozitele și locurile de muncă, a impus tarife Chinei și altor națiuni, a separat familii de emigranți, a amenințat aliații UE că îi va abandona la voia întâmplării dacă nu vor crește cheltuielile militare și, în final, a încurajat asaltul asupra Congresului pentru a nu pleca de la putere. Despre Palestina, ce să mai vorbim: a recunoscut Ierusalimul ca capitală a Israelului și a sprijinit în orice moment masacrul de ani pe care statul evreu îl practică asupra palestinienilor, inclusiv genocidul pe care îl execută Netanyahu în prezent. Adică, era deja o bijuterie. Prin urmare, existau motive puternice pentru ca UE să fi luat, cu mult timp în urmă, măsuri pentru a avansa către autonomia strategică. Dar am fost atât de naivi sau neglijenți încât am crezut, unii mai mult decât alții, că toată viața vom fi sub protecția sau umbrela NATO a SUA; că Rusia lui Putin, un naționalist și iredentist fără restricții, va continua să accepte orice, după colapsul URSS și avansarea NATO. Era, desigur, mai confortabil și mai ieftin să externalizăm securitatea și înalta tehnologie către americani; energia către ruși sau arabi; manufacturile către chinezi, etc., etc. În plus, au fost făcute să eșueze, cu mult înainte, încercările de a corecta direcția pe care nu puțini dintre noi o apăram. Uneori, uităm că încă din 1954 Adunarea Națională franceză a respins proiectul Comunității Europene de Apărare. Apoi, a fost și mai grav când, în 2005, în Țările de Jos și Franța s-a votat împotriva proiectului de Constituție europeană pe care, dimpotrivă, cetățenii spanioli l-au sprijinit. Cât de bine ne-ar fi venit acum să avem acea Constituție, în fața marilor provocări pe care trebuie să le înfruntăm!

2.

Într-adevăr, ne-ar fi venit foarte bine să avem instituții de natură federativă, în orice caz mai clare și mai compacte decât cele actuale, pentru a aborda autonomia despre care se tot vorbește. Pentru că, ce vrem să spunem cu autonomie (independență) strategică? Doar armele despre care vorbește președinta Comisiei Europene? Sper că nu simplificăm atât de mult lucrurile. Nu se poate transforma un instrument sau o unealtă parțială — reînarmarea — într-o strategie fără a clarifica, pe deplin, pentru ce, care este obiectivul politic propus, în cadrul altor reforme necesare, deoarece altfel este o propunere eronată și ar putea fi respinsă de cetățeni. Nu este același lucru, de exemplu, să crești capacitatea de apărare pentru a consolida NATO a lui Trump și a continua să-i cumperi arme ca pentru a ne crește independența, care este obiectivul de atins. Obiectiv politic și strategic care ar necesita accentuarea integrării noastre suficient de mult pentru a ne transforma într-un subiect politic în una dintre formele sale instituționale. Nu cred că se poate scinda problema apărării de conceptul mai larg de securitate și, ambele, sunt inseparabile de politica externă, competențe actuale exclusive ale fiecărui stat. O altă chestiune este coordonarea pentru a asista la apărarea Ucrainei, ceea ce facem deja. Cu toate acestea, pentru a avansa către această mai mare integrare — este o ocazie unică — nu observ că există unanimitate între membrii UE. Din păcate, avem deja câteva țări guvernate de o extremă dreaptă care nu crede în UE, care dorește să se întoarcă la epoca micilor națiuni suverane — ceea ce ar fi un regres istoric și o sinucidere în globalizare și revoluția digitală — și care sunt mai aproape de Putin sau de Trump decât de proiectul european. Cum se poate guverna cu aceste partide care sunt cai troieni pentru a distruge UE? Prin urmare, trebuie să apelăm la forme de integrare variabile, utilizând instrumente care există deja în Tratate, cum ar fi cooperările consolidate între cei care au voința de a federaliza funcționarea noastră, inclusiv securitatea și apărarea, așa cum s-a făcut într-un fel cu euro. În orice caz, nu putem aștepta unanimitățile dacă vrem să atingem ritmul pe care îl cere situația. Pe de altă parte, așa cum am subliniat deja, autonomia merge dincolo de securitate și apărare. Unele dintre problemele care ar trebui abordate sunt cuprinse în rapoartele comandate de Comisie și în Cartea Albă a apărării și recomandările sale. În ceea ce privește această ultimă temă și în fața amenințărilor actuale sau viitoare, cred că ar fi bine să evităm atât naivitățile, cât și graba interesată. Întoarcerea la retorica depășită a «NATO nu, baze afară» este un simplu slogan care servește la puțin. De la început, pentru că problema actuală nu este să plecăm sau nu din NATO, ci că aceasta a plecat de la noi, deși nu și-au dat seama. Se află în stare de hibernare până când vom vedea spre ce se îndreaptă capriciile lui Trump, deoarece până acum a trecut de la aliat la adversar, declarându-ne un război comercial, o luptă politico-ideologică sprijinind partide ultra antieuropene și amenințând că va ocupa teritorii precum Groenlanda danezo-europeană. Trebuie să ne gândim la alți parteneri economici, deoarece, deocamdată, SUA nu este unul.

3.

Așadar, în timp ce avansăm către Europa autonomiei, să încercăm să clarificăm unele chestiuni. De exemplu, că nu este același lucru ca fiecare țară să își mărească capacitățile în securitate și apărare sau ca acest lucru să se facă în cadrul unor instituții mai integrate ale UE. Pentru că, cine garantează că într-o zi nu poate exista un Guvern în Franța sau în Germania condus de un partid ultra, care este cea mai mare amenințare care se abate asupra iubitei noastre Uniuni. De aceea, împărtășesc concluzia lui Jürgen Habermas când spune: «Motivele politice (...) pentru a justifica consolidarea unei forțe militare de descurajare comune a Uniunii Europene le pot apăra doar sub rezerva că se face un pas înainte în integrarea europeană». Așa da, nici nu este riguros să susținem că dacă am aduna bugetele, avioanele, tancurile, soldații etc. ale celor 27 am fi egali sau mai puternici decât marile puteri. Este evident că UE trebuie să se coordoneze mai mult și mai bine în această materie, dar nu este suficient. Mă tem că avem deficiențe în logistică, în industrie, în informații prin satelit, în drone cu fibră optică, în personal specializat, în piese de schimb, în aspectele pe care le detectează Cartea Albă a apărării a Europei sau în problema decisivă a direcției politice democratice a tuturor acestora. În fine, să profităm de această mare ocazie și, în același timp în care apărăm Ucraina și ne apărăm de atacurile trumpiste, economice și politice, să facem un pas decisiv înainte și să propunem, cu cetățenii informați și mobilizați, o mai mare integrare politică a UE, cu acele țări care doresc acest lucru, în unul dintre modelele federative posibile. Aceasta este modalitatea reală de a «declara independența», și nu cu declamații retorice.

Nicolás Sartorius este avocat și scriitor. Ultima sa carte este La democracia expansiva (Anagrama).