Atacul asupra rolului instituțiilor publice în apărarea condițiilor demne pentru toți nu este un lucru nou.

Atacul asupra rolului instituțiilor publice în apărarea condițiilor demne pentru toți nu este un lucru nou. Referințele la Thatcher și Reagan sunt evidente, la fel ca și coordonatele neoliberale cu care a fost abordată recenta criză financiară. Ceea ce înfruntăm acum nu este o simplă opțiune ideologică în fața unei probleme. Este o confruntare directă cu democrația înțeleasă ca un sistem bolnav. Un sistem care este acuzat că permite multor oameni să trăiască pe cheltuiala taxelor cu care sunt penalizați cei care muncesc. Un sistem care menține mii de funcționari și servitori publici care își justifică existența cu birocrație și proceduri fără sens. Un sistem, în definitiv, care este calificat drept slab și depășit și care contrastează cu un mediu digitalizat în care tehnologia rezolvă în scurt timp ceea ce politica și birocrația gestionează greoi. Aceasta este abordarea care unește autoritarismul dintotdeauna cu tehnooligarhia de acum în cruciada lor antidemocratică.

Ofensiva, deși necruțătoare și exagerată, poate părea bizară, dar dacă ne uităm la obiectivele sale, vom înțelege că trebuie luată în serios.

Ofensiva, deși necruțătoare și exagerată, poate părea bizară, dar dacă ne uităm la obiectivele sale, vom înțelege că trebuie luată în serios. Se atacă cheltuielile publice, se atacă sistemul de protecție și de îngrijire care este vital pentru o bună parte a populației. Nu este o problemă îndepărtată, deoarece în Europa (și chiar aici) abundă susținătorii aplicării acestei logici unor instituții cu aceleași defecte. Răspunsul nu se poate limita la apărarea sistemului de bunăstare, a sistemului fiscal și a funcționării instituțiilor democratice ca și cum ar funcționa perfect. Serviciile publice sunt indispensabile pentru mulți, iar buna lor funcționare este esențială pentru a susține o democrație care nu își poate limita legitimitatea la alegeri, ci a promis libertate, egalitate și demnitate pentru toți. Astăzi, nu este suficient să apărăm ideea unui serviciu public ca acea infrastructură care răspunde nevoilor sociale recunoscute ca atare în legile noastre. Concepția de serviciu public și de nevoie socială o moștenim dintr-o epocă în care cetățenii, în general, dispuneau de rețele comunitare care funcționau autonom și fiabil. Mă refer la rețele familiale, de vecinătate, la locul de muncă, stabile și care compensau eterogenitatea socială și diviziunea muncii proprii societăților industriale. Serviciile publice care s-au configurat de la Bismarck până la ecloziunea politicilor de bunăstare după 1945 au putut astfel, în ciuda sectorizării lor (educație, sănătate, servicii sociale) și a caracterului lor omogenizator (ceea ce este valabil pentru unul este valabil pentru toți), să răspundă nevoilor sociale. Existența acelor rețele comunitare în care fiecare era imersat compensa lipsurile de personalizare, de articulare între nevoi, pe care niște servicii specializate și sectoriale ajung să le genereze, deoarece de multe ori problemele oamenilor se manifestă complex și amestecat, fără a fi posibilă circumscrierea lor la o tematică sectorială concretă.

Lucrurile s-au înrăutățit în ultima vreme.

Lucrurile s-au înrăutățit în ultima vreme. Dezmembrarea țesutului industrial cauzată de delocalizare și precarizarea ulterioară a muncii, fracturarea și micșorarea rețelelor familiale, creșterea mobilității rezidențiale, sosirea colectivelor străine cu propriile logici și rețele, au întărit logica individualizării, unde fiecare trebuie să se descurce cum poate. În acest scenariu, deficiențele serviciilor publice standardizate și specializate se arată clar. Servicii care, în plus, trebuie să facă față noilor situații generate de prelungirea vieții, diversificarea socială și deteriorarea posibilităților de ascensiune și dezvoltare personală. Și acest lucru face ca sarcinile care nu corespund profilului lor tehnic sau profesional să fie puse pe seama unor servicii publice indispensabile, deoarece au fost construite în raport cu o societate care a încetat să mai existe.

Dacă concluzia este că avem servicii publice care au fost gândite pentru a răspunde unei societăți care nu mai există, care este răspunsul?

Dacă concluzia este că avem servicii publice care au fost gândite pentru a răspunde unei societăți care nu mai există, care este răspunsul? Pentru Trump și aliații săi anti-statali, răspunsul este în piață și în tehnologie. Pentru Vox și extrema dreaptă reacționară, în statul autoritar și de clasă. Amestecul nu promite nimic bun. Dar există și alte alternative. Trebuie să reconstruim ideea răspunsului public la nevoile sociale (care continuă să existe, într-o formă mai complexă, mai diversificată și cu pericole grave de generare a unor procese de excluziune ireversibile) îmbogățind răspunsul instituțional inevitabil cu componente comunitare și mutualiste. Adică, atunci când vorbim despre răspunsuri publice la probleme sociale, să nu ne limităm la a vorbi despre administrații și răspunsurile lor instituționale necesare, ci să adăugăm marele capital pe care continuăm să îl avem și pe care trebuie să îl consolidăm, inițiativa socială, acțiunea comunitară care locuiește în asociațiile de părinți din școli, în cei care frecventează centrele civice, în cei care merg din diverse motive la biblioteci, în atâtea echipamente culturale care formează o rețea și, în definitiv, în miriada de asociații și entități de tot felul care articulează, reunesc, leagă, acționează și îngrijesc. Și acest lucru nu se poate limita la a predica angajamentul și implicarea socială, fără a face nimic pentru a le promova și fără a modifica modul de operare al serviciilor publice instituționalizate.

Cetățenii, sau cel puțin mulți dintre ei, nu pot fi considerați doar simpli receptori ai ajutoarelor și serviciilor instituțiilor.

Cetățenii, sau cel puțin mulți dintre ei, nu pot fi considerați doar simpli receptori ai ajutoarelor și serviciilor instituțiilor. Cetățenii trebuie considerați persoane dotate cu capacitate de acțiune și, prin urmare, susceptibile de a colabora cu serviciile și instituțiile publice fără ca acest lucru să implice aruncarea în brațele pieței. Dincolo de indivizi există colective. Dincolo de furnizarea de servicii, există cerința de promovare și de participare cetățenească. La fel de important este ca instituțiile să presteze serviciile publice indispensabile pentru a garanta libertatea și egalitatea efectivă, cât și ca, prin acțiunea lor, cetățenia să poată, la rândul său, să își asume rolul principal necesar în această muncă colectivă de solidaritate, îngrijire și sprijin. Dacă este așa, ar trebui să postulăm ca instituțiile să profite de rețeaua de servicii și de rețeaua de servitori publici din diferitele sfere de guvernare pentru a promova, stimula și a se alia cu rețelele comunitare deja existente și cu cele care se pot genera. Ne plângem, pe bună dreptate, de birocrația excesivă a administrațiilor publice. Mulți dintre funcționarii și servitorii publici se plâng, de asemenea, că munca lor este puțin satisfăcătoare. Avem mult spațiu în care putem îmbunătăți. Reducând birocrația, dar și alocând resurse și ore de lucru pentru a consolida și susține rețelele comunitare deja existente, luptând astfel împotriva individualizării, segmentării, singurătății și dezrădăcinării sociale. Articulând de jos (legăturile comunitare) ceea ce vine segmentat de sus (serviciile publice). Apărarea a ceea ce este public în fața valului privatizator și autoritar care ne vrea pasivi și consumatori cere reînnoirea privirii asupra propriei definiții. Dacă continuăm să confundăm public doar cu instituțional, tăiem seva socială care unește solidaritatea, sprijinul și îngrijirea reciprocă cu serviciile instituționalizate.