Taher Labeidi avea 10 ani când drapelul spaniol a încetat să mai fluture în 1976 în orașul său natal, Miyek, în Sahara Occidentală.

Taher Labeidi avea 10 ani când drapelul spaniol a încetat să mai fluture în 1976 în orașul său natal, Miyek, în Sahara Occidentală. Își amintește că a trăit în pace, până când, „într-o clipită”, Spania a abandonat ceea ce a fost provincia sa cu numărul 53. Evocă acel moment cu alte trei amintiri: „Detenția, abandonul și exilul”. Sute de mii de saharawi au fost nevoiți să fugă în Algeria, scăpând de forțele marocane și mauritane, care doreau să pună mâna pe teritoriu. Spania, care începea să meargă fără Franco, nu și-a îndeplinit responsabilitatea față de colonie și, până în prezent, poporul saharawi așteaptă încă un referendum de autodeterminare, în conformitate cu legislația internațională. Labeidi locuiește acum în Vitoria, unde primește tratament pentru o boală care necesită îngrijire periodică. În ciuda faptului că a fost oficial spaniol în primii zece ani de viață, acum este apatrid. Sau, altfel spus, nicio țară, nici măcar cea în care s-a născut în 1966, nu îl recunoaște ca cetățean.

Labeidi este unul dintre cei peste 6.800 de apatrizi din Spania, conform raportului Global Trends Report al UNHCR din 2022. În acel an, ultimul pentru care sunt disponibile date, INE a cifrat la 3.631 numărul apatrizi din Spania. Discrepanța dintre aceste două cifre se datorează, conform unui raport prezentat de Asociația Comisia Catolică Spaniolă pentru Migrații (Accem) și alte organizații în octombrie 2024, faptului că datele INE „nu reușesc să reflecte realitatea apatridiei, în special cea infantilă”, deoarece „persoanele solicitante de apatridie nu sunt identificate în mod adecvat”. Majoritatea persoanelor aflate în această situație sunt saharawi. În 2023, au existat 1.118 cereri de apatridie în Spania, dintre care 1.080 (peste 96%) erau de la saharawi, conform INE. Acordarea naționalității de origine în Spania este reglementată de ius sanguinis, adică se consideră spaniol de origine doar o persoană dacă unul dintre părinții săi este spaniol, nu prin nașterea pe teritoriu. Legislația nu prevede ce naționalitate le corespunde saharawilor, care până acum 50 de ani erau spanioli cu drepturi depline și acum sunt împrăștiați între zona ocupată din Maroc, taberele din Algeria și diasporă.

Mai multe informații

Ebbaba Hameida, jurnalistă: «Să descopăr că mama mea a fost bombardată cu napalm a fost dureros» Statutul de apatrid începe să fie acordat de la sfârșitul deceniului 2000, „când justiția stabilește că trebuie să fie considerați apatrizi”, explică Sidi Talebbuia, avocat saharawi. Adaugă că tribunalele „au înțeles că, dacă Algeria spune că nu sunt algerieni, nu pot fi considerați cetățeni ai Algeriei”. Are 39 de ani și s-a născut în Dajla, cel mai sudic lagăr. A ajuns la Sevilla la vârsta de 11 ani datorită programului Vacanțe în Pace, care permite copiilor saharawi să petreacă vara în Spania cu familii gazdă. Din motive de sănătate și de viitor, nu s-a mai întors cu avionul. A rămas în situație neregulamentară. „Ilegal, cum spun unii”.

Din biroul său de pe strada Montera, din Madrid, avocatul denunță faptul că Spania și-a eludat obligația de protecție ca putere administratoare a unei colonii. Acest lucru este prevăzut la articolul 73 din carta Națiunilor Unite. Nu numai atât: Sahara Occidentală constituie singura fostă colonie spaniolă ai cărei cetățeni nu beneficiază de niciun avantaj pentru acordarea naționalității. Saharawii, spre deosebire de latino-americani, ecuatoguineeni sau sefardiți, trebuie să aștepte 10 ani pentru a obține naționalitatea spaniolă. Sumar a prezentat o propunere de lege în februarie trecut care urmărește, pe de o parte, naționalizarea saharawilor care s-au născut sub drapel spaniol și, pe de altă parte, echiparea celor mai tineri cu restul străinilor care optează pentru naționalitate într-un termen minim. Noua normă aspiră să repare prejudiciul comparativ al poporului saharawi față de alți cetățeni din foste colonii sau de naționalități a căror așteptare pentru a opta la naționalitate este de doar doi ani. În concordanță cu politica sa de a nu deranja Marocul, PSOE a fost singurul partid care a votat împotriva procesării sale. Propunerea a intrat în faza de amendamente, iar comunitatea saharawi se teme că perioada pentru dezbaterea lor se va prelungi până la sfârșitul legislaturii, așa cum s-a întâmplat în 2023. În acel moment, principala forță din Guvern a respins luarea în considerare a unei inițiative foarte similare prezentate de Unidas Podemos și nu a mai fost reluată.

Sidi Talebbuia, avocat și activist saharawi în biroul său, în Madrid
Álvaro García
Au fost decizii judiciare, și nu legislative, cele care au stabilit că statutul de protecție al saharawilor va fi apatridia. Un Decret Regal aprobat în 1976 a stabilit o perioadă de un an pentru ca cetățenii din Sahara care dețineau documentația oficială spaniolă să poată opta pentru naționalitatea spaniolă. „Ceea ce se întâmplă”, subliniază Talebbuia, „este că în Sahara [Spania] au desființat totul”. Până în acel moment, saharawii se aflau în război pentru independența lor după ce Spania nu a promovat un referendum de autonomie și nu au putut prezenta documentația, chiar dacă o aveau. Mulți dintre cei care au pierdut acel tren încă trăiesc și cei care decid să vină în Spania constată că procedurile sunt lungi și obositoare. Taher Labeidi a solicitat apatridia în octombrie 2022 și a obținut-o în martie trecut. În acea perioadă, s-a confruntat cu „o mulțime de lucruri care întârzie documentele”. În primul an în care s-a tratat pentru boala sa, i-a fost foarte rău. Pentru că nu avea documente, trebuia să plătească urgențele, iar economiile s-au terminat. Solicitanții de apatridie, spre deosebire de solicitanții de azil, nu pot lucra, „așa că de multe ori ajung să lucreze la negru”, explică avocatul.

«Nu-mi vine în cap și este o lipsă de respect că în Spania, după 100 de ani de colonie și de a fi provincia 53, acum ne trezim solicitând apatrizi», critică Taher Labeidi.

Unele asociații, precum Colectivo Saharaui Lefrig, însoțesc oamenii în tot procesul. Președintele său, avocatul Ahmed Talha, ca mulți saharawi, a ajuns la Zaragoza prin Vacanțe în Pace în 1997, la vârsta de opt ani. Încă mai ținea legătura cu familia sa, dar „pierduse aproape complet limba” și, mai ales, legătura cu ceea ce a fost casa lui. Situația sa legală l-a împiedicat să se întoarcă în tabere până în 2010. „Contactul telefonic se menține, dar se pierde cu lunile și, la acea vârstă, nici nu dai importanță acelor lucruri”, susține el.

Macarena Eguren și Javier Gallego au dat peste un anunț în ziarul local care le-a atras atenția: «Vrei să găzduiești un copil saharawi?», era o reclamă la Vacanțe în Pace. Cuplul, care locuiește în Alcobendas (Madrid), nu poate avea copii, așa că nu au ezitat. În acea vară din 2018 a venit Malik, un băiat de 11 ani care cere să nu i se publice numele real. A repetat verile următoare și în 2021, ca mulți dintre compatrioții săi, a rămas așteptând un viitor mai bun. În anul următor, cuplul a început demersurile pentru a solicita apatridia lui Malik.

Și-au imaginat că procedurile nu se vor rezolva în cele trei luni prevăzute de lege. Ceea ce nu știau este că următorii doi ani îi vor petrece mergând din secție de poliție în secție de poliție căutând pe cineva care să cunoască procedurile. «Saharawii sunt pierduți», i-a spus un funcționar. Era o cursă contra cronometru. Trebuiau să reușească ca Malik să fie apatrid înainte de a împlini 18 ani, vârsta la care se termină protecția minorului. Disperată, Macarena a depus o plângere la Avocatul Poporului în octombrie 2024. Datorită acestui lucru, au aflat că dosarul minorului se pierduse. «De atunci», povestește ea, «mi-au răspuns de cinci sau șase ori super amabil». Rezoluția apatridiei lui Malik a venit în ianuarie, o victorie dulce-amăruie. Acum lupta este să obțină naționalitatea. Adolescentul, la 17 ani, este în ultimul an de liceu. Îi place foarte mult sportul. Joacă mijlocaș într-o echipă de fotbal din liga cartierului său și nu ratează nicio sesiune la sală. Ca mulți băieți de vârsta lui, nu este sigur ce vrea să studieze, ci este «concentrat să termine cursul». Va putea fi oficial spaniol când va termina universitatea.

Apatridia nu este un fenomen străin istoriei. În ultimele două secole, a afectat și figuri larg cunoscute: filozoafa Hannah Arendt, scriitorul Milan Kundera sau fotbalistul Gonzalo Higuaín. Fiecare, în circumstanțe foarte concrete și foarte diferite. Apatridia nu este doar o chestiune legală, ci și o formă de a fi în lume fără ca lumea să te recunoască pe deplin, dar cu o identitate imposibil de șters. Ceva similar li se întâmplă saharawilor: fără un stat recunoscut, dar cu o istorie, o limbă și o comunitate care persistă. Faptul de a fi apatrid nu i-a făcut invizibili, ci doar a făcut mai evidentă contradicția celor care continuă să-i ignore.