Iată-ne, dragi cititori, adunați încă un an în jurul acestui altar.

Acesta este al nouălea Joia Mare în care am curajul să mă urc la acest pupitru pentru a vă ține predica de 350 de cuvinte, în timp ce jos, parohia se împarte între cei care respectă o priveghere severă și cei care cad în păcatele cărnii, care suntem aceiași la ore diferite ale zilei și nopții. Nu mă plâng.

Dar a dispune de o tribună fixă de unde să predic în deșert este un privilegiu și un chin pe care doar cei care îl gustă și îl suferă în fiecare săptămână îl înțeleg. Ceea ce constat este că, în acest deceniu de pasiune, calvar și extaz în fața Word-ului gol care mă cuprinde în fiecare sfântă joi a anului, în funcție de cum vin muzele și dispoziția, am îmbătrânit infinit mai mult pe dinafară și am rămas mai copil pe dinăuntru. Da, se poate.

Aceeași fetiță pe care părinții o trăgeau cu forța la procesiuni pentru că se căca de frică în fața hiperrealismului imaginilor sacre este astăzi bătrâna care vede în fiecare Pieta cu Iisus în brațe toate mamele din toate războaiele cu fiii lor morți în brațe, ale căror portrete câștigă în fiecare an World Press Photo. Aceeași bătrână care, în copilărie, murea de rușine auzind o saeta, astăzi i se preling lacrimile șiroaie auzind un tambur rupând tăcerea într-un sat uitat de lume.

Aceeași fetiță, în fine, care ura bigotismul mamei sale când îi impunea privegherea întregii sale progenituri, este bătrâna care, într-o zi ca azi, fie că este la muncă sau în vacanță în Maldive, ar da tot ce are pentru a se întoarce să mănânce potajul, clătitele și filmul Quo Vadis la televizor cu bătrânii ei sforăind alături.

Astăzi, Joia Mare, ziua în care îl scot pe Nuestro Padre Jesús Atado a la Columna în multe procesiuni, această doamnă atee care semnează, legată de propria coloană de propriul amor și angajament, fără altă batjocură decât judecata altora, se întreabă, umil și cu tot respectul, cum poți duce atât de mult dorul a ceea ce înainte îți prisosea atât de mult, și invers.

Paște fericit.