Domnul Trump spune mereu că este împotriva statului. Domnul Trump face parte dintr-o alianţă internaţională de grupuri de dreapta antistatale, de lideri care dau vina pe intruziunea statului pentru toate nenorocirile noastre şi vor – spun ei că vor – să scape de el şi, mai departe, de El. Şi, totuşi, în aceste zile, domnul Trump îşi foloseşte statul pentru a lua cele mai extreme măsuri cu care un stat poate interveni pe piaţă: impunerea, cu arbitrariate absolutistă, a unor impozite – pe care le numesc tarife – pe produsele fabricate în alte state, cu diferenţele care îi vin în minte în funcţie de fiecare origine. (Impozitele sunt impozite; tarifele sună a şerif.) S-ar spune că politica sa este brutal de etatistă: că foloseşte resursele statului său pentru a modifica profund condiţiile pieţei. S-ar spune că nu există nimic mai îndepărtat de presupusa sa ideologie – ca să folosim un cuvânt pompos pentru ceva care nu merită – decât această intervenţie hotărâtă a statului pe piaţă. Este surpriza. Sau poate nu.

Statele sunt entităţi destinate eşecului: îşi asumă prea multe obligaţii pentru a le putea îndeplini şi, prin urmare, sunt mereu în culpă – şi mulţi politicieni profită de această fatalitate pentru a o denunţa ca perfidie sau incapacitate. Statele practică, în principiu, două funcţii care se compensează într-un fel. Pe de o parte, sunt marele aparat de control social: datorită presupusului monopol al violenţei, datorită monopolului absolut al justiţiei, datorită aparatului, poliţiei, educatorilor şi puterii simbolice, fiecare stat încearcă să se asigure că întreaga populaţie a unei ţări respectă regulile pe care puternicii acelei ţări le-au instituit în fiecare moment al istoriei sale. Şi, pe de altă parte, promite – uneori mai mult, alteori mai puţin – că, în schimbul ascultării, toată acea populaţie va obţine minimul necesar pentru a continua să trăiască: mâncare, medicină, siguranţă, educaţie, reglementări de muncă, controale comerciale, cu noroc un acoperiş. Pentru asta foloseşte banii pe care îi colectează din principala sa sursă de venituri, impozitele. Ştim: politica unui stat este definită în funcţie de ce impozite colectează, ce proporţie le ia celor mai bogaţi, care celor mai săraci. În orice caz, fiecare stat, ca o contrapondere la acceptarea puterii sale, le oferă celor care au mai puţin garanţia că cei care au mai mult nu vor putea pur şi simplu să-i arunce sau să-i exploateze sau să-i stoarcă după cum le place: stabileşte reguli, limite. De aceea, «liberalii?» a la Trump sau Milei atacă statul: pentru că nu permite ca ei şi ai lor să-şi folosească puterea pe piaţă pentru a încasa cât vor şi a plăti cât vor, a exploata cum vor, a-şi impune propriile reguli fără alte limite.

Ne-a surprins: domnul Trump ar fi rupt cu această idee antistatală folosindu-şi statul pentru a distruge multe pieţe. Şi, totuşi, suspectez că tot acest circ al tarifelor este cea mai bună dovadă a ceea ce urmăresc neoliberalii sau anarho-capitaliştii sau antistataliştii diverşi. Trump a intervenit la scară globală: în acest cadru nu există reglementările pe care le-ar putea impune un stat. Organismele internaţionale au încercat şi încearcă fără succes. Adică, ceea ce a făcut Trump a fost să profite de lipsa statului în domeniul global pentru a da o lovitură furioasă pieţei: să-şi folosească puterea economică şi politică pentru a schimba condiţiile schimbului. Ceea ce a făcut Trump, în sinteză, a fost să ne arate cu toată claritatea ce caută el şi coreligionarii săi: o lume – o piaţă – unde nicio instanţă superioară mai mult sau mai puţin democratică nu ar putea controla şi reglementa puterea bogăţiei. O lume în care banii ar face şi mai clar ce vor, ar impune ce vor cui vor – aşa cum a încercat Trump să facă în aceste zile. Nu este ciudat că există câţiva multimilionari – şi politicienii/managerii lor cei mai devotaţi – care încearcă prin toate mijloacele să obţină acest lucru. Ceea ce este ciudat este că există atât de mulţi săraci şi semi-săraci care îi susţin în această încercare de a optimiza formele de abuz asupra lor. Statul, este adevărat, îi controlează şi, în schimb, îi protejează: este vorba, desigur, de a varia proporţiile, mai puţin control, mai multă protecţie. Sau obiectivele: ce sector este mai mult controlat, care este mai mult protejat. Aşa, cred, ar trebui să dezbatem şi să reformulăm statele – în timp ce o bandă de bogătaşi încearcă să le distrugă.