Echipa venea cu un handicap de trei goluri.

Real Madrid era departe de a demonstra o forță fotbalistică, iar Arsenalul lui Arteta este personificarea ordinii. O echipă care nu concede contraatacuri și care a venit mentalizată să nu comită nicio imprudență. Dacă ar exista o gradație a incredibilului, remontarea acestei eliminatorii atingea limita. Revenirele sunt un produs tipic al Real Madrid, dar definiția lor ne-a rămas mereu incompletă. Așteptând meciul cu Arsenal, am petrecut săptămâna spunând că pentru o revenire de acest nivel, doar fotbalul nu va fi suficient. Am uitat să spun că fără fotbal este imposibil. În această confuzie conceptuală ne-a băgat chiar revenirea, realizată de mai multe ori fără un argument care să o susțină. Umpleam golul cu cuvinte precum «magie», «miracol», «legendă epică» și abstracțiuni de acest gen, dar când fenomenul se repeta, ne umflam în pene și consideram de la sine înțeles că este privilegiul unui «popor ales», cum a spus cu acuratețea sa obișnuită Alfredo Relaño. Ni se accidentau toți apărătorii și reveneam, rămâneam fără timp și reveneam, ne lăsau picioarele și reveneam, eram dominați și reveneam... Problema a fost că rămâneam fără motive și tot reveneam. Au fost meciuri pe Bernabéu în care întregul stadion, inclusiv jucătorii, păreau să fi consumat ciuperci halucinogene și să nu mai creadă în realitate. Bine, cui îi trece prin cap să caute motive pentru atâta fericire? Dar ne apropiem de problema reală. Rezultatul a fost că fericirea explozivă rezultată nu ne-a lăsat să ne gândim la ce ne lipsea pentru a continua să revenim, dar rațional. Dacă reveneam fără apărători, fără timp și fără picioare... de ce nu am putea reveni fără fundași laterali, fără Kroos și chiar fără să alergăm? Dar totul are o limită, chiar și pentru popoarele alese.

Cum nu există club care să se împace atât de greu cu înfrângerea precum Real Madrid, acum va ieși la iveală una dintre trăsăturile sale preferate: indignarea.

Care are defectul de a căuta un vinovat. Unul singur. Aproape toate șansele le are Ancelotti, care este criticat în șoaptă de ceva timp. Dar nici Mbappé nu va scăpa, pentru că ne place să-l acuzăm pe cel mai bun. Arsenal a fost mai bun în tur și în retur. Și a avut o virtute pentru care ar trebui să-i fim recunoscători: ne-a spus adevărul. Dar dacă e vorba să împărțim vinile, să fim democrați. Vina este a tuturor. De la mine însumi în calitate de fan mândru de capacitatea noastră de a realiza imposibilul, trecând prin club, care nu a fost atent la semnalele fotbalistice pentru a proiecta o echipă echilibrată. Și terminând cu o echipă care, în cuvintele lui Ancelotti, a pierdut angajamentul. În aceeași manieră în care emoția nu este suficientă pentru a reveni, nici mușchii nu sunt suficienți pentru a juca un fotbal bun. Pedri este un exemplu bun. Fizicul său nu sperie pe nimeni, dar când este pe teren reușește să pună ordine în casă. Poate un jucător ca Pedri să influențeze atât de mult jocul? Poate. Poate unul ca Kroos să lase o astfel de senzație de orfan? Poate. Există adevăruri universale și un jucător cu simț strategic reușește să facă o echipă întreagă să se învârtă. Sigur că fizicul contează, dar întotdeauna cu condiția să înțelegem că fotbalul, mai degrabă decât un sport, este un joc. Un joc colectiv în care trebuie să facem ca diferitul să fie înțeles pentru ca echipa să fie o unitate armonioasă. În mijlocul acestei celebrări a fizicului, am auzit recent un mare antrenor spunând că face o distincție doar între două lucruri la un jucător: confortabil sau incomod. Cu ce? Cu mingea. Dacă cele cincisprezece titluri ale lui Ancelotti nu sunt suficiente, să-l schimbe cu altul. Dar ar fi naiv să credem că acolo se vor termina problemele Madridului.