Între durere veșnică și fericire efemeră: de ce ne este mai greu să ne bucurăm decât să suferim?

Într-o zi, o tânără se trezește euforică și cu nervii întinși la maximum. Începe un nou loc de muncă ca profesoară într-o școală publică: mai multă independență financiară, lasă în urmă un alt loc de muncă sufocant, primul contract în domeniul vocației sale... Dar, după două zile, această fericire se evaporă și incertitudinea își face loc: «Nu mi se poate întâmpla asta, ceva rău trebuie să se ascundă». După două săptămâni, bucuria inițială s-a stins deja și este înlocuită de senzația de rutină obișnuită. Iar când vestea și sentimentele nu pot fi împărtășite cu o persoană dragă, decedată cu patru ani în urmă, apare durerea. Asta i s-a întâmplat Cristinei, de 26 de ani.

«Experiențele negative ne provoacă emoții negative, iar pe acestea le trăim mai intens și persistă mai mult în corp. Aici există o explicație evolutivă», analizează Cecilia Martín Sánchez, directoarea Institutului de Psihologie Psicode, din Madrid și Alicante. Creierul uman este pregătit să detecteze pericole pentru supraviețuirea speciei. Există și un aspect fiziologic: «Când avem anxietate, se activează sistemul nervos simpatic, care generează o serie de schimbări care se prelungesc și dispar greu. Asta face ca gândurile negative să dureze mai mult în corpul nostru, nu doar în mintea noastră», detaliază ea. În plus, psihologul consideră că ne concentrăm mai mult pe negativ pentru că este ceva cultural: așa cum este văzut rău în societate ca o persoană să vorbească despre cât de fericită este, nu este la fel și cu plângerile.

Omul își pune de secole problema sensului suferinței. Încă din Grecia antică, filosofii reflectau asupra acestui lucru. «Una dintre provocările puternice ale filosofiei este să înțelegem ce ne face să suferim atât de mult, adică ce ne transformă în animale care, în loc să dezvolte o viață deplină, devin sclave ale angoaselor lor», comentează Iván de los Ríos, profesor de Filosofie la Universitatea Autonomă din Madrid.

Frustrarea are un impact direct asupra abordării asimetriei emoționale. Dintr-un punct de vedere al suferinței, căutarea neîncetată și obsesivă a fericirii de către o persoană, adăugată la incapacitatea de a se bucura de ea atunci când o găsește, face ca aceasta să riște să intre într-o buclă care prelungește constant acest sentiment. «Când vin momente de fericire, credem că am reușit în sfârșit, că am găsit-o și nu suntem capabili să ne bucurăm de ea. Cu toate acestea, durerea, împreună cu această frustrare, se agață de noi pentru că o avem mai normalizată și face parte din viața noastră de zi cu zi», consideră Cristina.

Memoria are, de asemenea, un rol în perpetuarea durerii, chiar și atunci când viața actuală poate fi pe deplin satisfăcătoare. Pentru Marta Hoyos, o femeie de 28 de ani din Cáceres, a cărei copilărie și adolescență au fost marcate de 13 ani de hărțuire școlară, incapacitatea minții sale de a reflecta fericirea prezentului genera o frustrare constantă. «Când aveam 20 de ani, mergeam de câteva luni la al doilea meu psiholog. Îmi amintesc că i-am spus că mă simt într-o peșteră foarte adâncă, lovind fără încetare pentru a găsi, chiar și o rază de lumină, dar că aveam certitudinea că nu va veni niciodată. I-am spus că sunt foarte obosită să lupt și că tristețea câștigă mereu. Chiar și cu o viață minunată atunci, tot simțeam că nu merit să exist. Să mă trezesc dimineața era o bătălie absolută și credeam cu tărie că această durere imensă va fi acolo pentru totdeauna», recunoaște ea.

Una dintre problemele pe care le evidențiază această prelungire inutilă a suferinței este că mintea o face automat. Adică, ființa umană nu controlează întotdeauna în mod conștient concentrarea pe rău și uitarea de bine. În schimb, atunci când un proces este pozitiv, nu este automat, ci controlat, cum ar fi reflecția. «O persoană rămâne blocată în ceea ce numim ruminație, care este ceva foarte negativ și deloc productiv. Se pune pe gânduri fără să-și dea seama și rămâne blocată acolo. Poate fi vorba despre lucruri din trecut, dar și despre probleme din prezent și din viitor. Acest lucru nu are nicio utilitate pentru ființa umană pentru că, în acel moment, nu poate face față problemei. Ruminația generează multă suferință, angoasă sau anxietate și face ca persoana să se deprime mai mult și să fie incapabilă să iasă din această stare», explică Martín.

Pentru filozoful Epictet, stoicul, nu suferim din cauza realității, ci din cauza reprezentării, interpretării sau valorii noastre asupra ei. «Nu este vorba atât de ceea ce ni se întâmplă, cât de valoarea pe care i-o acordăm», argumentează De los Ríos, care afirmă că suferința umană, în termeni de neliniște, angoasă și frică, nu este doar un răspuns la durerea fizică, ci o modalitate de a interpreta realitatea și suferim amintindu-ne trecutul prin memorie, dar și anticipând viitorul. «Ca ființe inteligente și narative, ne percepem pe noi înșine ca pe o poveste în continuă dezvoltare, care vine din trecut prin memorie și este deschisă spre viitor prin anticipare. Tocmai în această ultimă rezidă o mare parte din angoasele noastre».

Atunci, ar trebui să prelungim cât mai mult posibil aceste momente de fericire în interiorul unei suferințe perpetue? Hoyos comentează că, mult timp, a trăit viața tranzitând fericirea «ca mici intervale foarte ridicate, care apoi cădeau brusc în etape depresive foarte lungi». Compară situația cu o scară a fericirii și a tristeții, iar ea credea cu fermitate că această bucurie este total punctuală. Cu toate acestea, în prezent asociază mult mai mult conceptul de fericire cu cel de liniște: «Fericirea reală pentru mine există într-o viață de zi cu zi reglată, unde nici tristețea nu inundă totul, nici nu este totul o bucurie imensă». Acest gând este împărtășit și de Cristina, care pune accentul pe înțelegerea faptului că fericirea este atât o emoție intensă și momentană pentru ceva ce ni se întâmplă, cât și în valorificarea a ceea ce avem în viața noastră de zi cu zi.

Din punct de vedere filosofic, ideea hedonismului este să ne bucurăm de viață, «dar asta nu înseamnă să trăim într-o agitație emoțională constantă, ci să încercăm să fim moderați în a ne bucura și în a suferi», specifică profesorul De los Ríos. Se poate întâmpla și ca o persoană să întâmpine dificultăți în a atinge acest echilibru emoțional, confruntându-se cu dificultăți în a simți plăcere, în ceea ce psihologul Martín definește drept anhedonie. «Pentru o persoană care este în depresie, timpul trece încet, ca și cum totul încetinește. Asta se întâmplă din cauza apatiei sau, pe de altă parte, din cauza dificultății de a experimenta plăcere», explică ea. «Deoarece nu există momente de plăcere de-a lungul zilei, acestea devin foarte lungi. Cu toate acestea, atunci când o persoană are anxietate, este exact contrariul. Nu se bucură pentru că anticipează ceva rău, iar timpul trece foarte repede, chiar dacă nu se simte bine sau nu se distrează», adaugă ea.

Așadar, cum se reduce distanța în această senzație dintre o durere veșnică și o fericire efemeră? Pentru Hoyos, «cu timp, multă terapie și încă și mai mult timp». Cu aceasta a putut cunoaște și crea diferite instrumente pentru a separa durerea și a o distanța de viața de zi cu zi. «Autoportretul, mai întâi ca joc și apoi ca metodă de exprimare, a fost o descoperire cheie pentru a genera un instrument propriu de canalizare și vindecare a toată durerea pe care o purtam în mine», explică ea. Prin intermediul numelui ei artistic, Atthram, împărtășește pe rețelele sociale fotografii cu munca ei și afirmă că îi place să analizeze și să pregătească medii și metafore fotografice și din ideile și emoțiile altor persoane. În plus, fotografia a ajutat-o să se concentreze pe cele mai proaste momente, să le acorde atenție și să nu le lase să treacă: «A nu trece prin ceea ce este incomod de frică sau necunoaștere ne poate duce la o durere foarte profundă și, cu cât o îngropăm mai mult, cu atât ne este mai greu să înțelegem de unde provine», afirmă ea. «Cui simte că este mereu mai concentrat pe negativ decât pe pozitiv i-aș spune să-și dea voie să se asculte și să aibă un dialog intern cât are nevoie. Al doilea lucru este ca, dacă poate, să meargă la un profesionist din domeniul sănătății mintale. Iar al treilea lucru este să fie foarte conștient că, la fel cum în tine trăiește toată durerea, trăiesc și acele emoții mult mai plăcute. Că tristețea nu durează pentru totdeauna».

O altă artă, în acest caz dansul, reprezintă o cale de scăpare pentru Cristina. «Cu ajutorul unui profesionist din domeniul sănătății mintale, am putut gestiona toate acele emoții derivate din experiențe negative și să nu mă mai torturez atât de mult pentru lucruri care mi se întâmplau. Am început să dansez pentru a mă menține ocupată și a nu mă gândi la tot ce rău puteam trăi și s-a dovedit a fi cea mai bună decizie pe care am luat-o în mult timp. Deși nu face ca problemele mele să dispară ca prin magie, mă ajută să le relativizez și să apreciez mai mult alte mici plăceri», împărtășește ea. Epicur, în celebra sa Scrisoare către Meneceu, afirma că avem nevoie de plăcere atunci când absența ei ne provoacă durere, dar când nu există suferință, plăcerea nu mai este o necesitate.