Râsul și plânsul au o expresie similară pe fața umană; în unele cazuri, ambele emoții produc lacrimi și este dificil de știut dacă sunt provocate de cel care râde sau de cel care plânge. De asemenea, gemetele produse de durere și plăcere sună aproape la fel.

Noaptea, în junglă, se aude o orgie de țipete, urlete, mugete și lamentări, ca și cum întunericul ar fierbe. Sunt fiarele în acțiune, unele vânează, altele se devorează, se împerechează sau se omoară. Același lucru fac și insectele înconjurate de flori și toți peștii în mijlocul bancurilor de corali.

În timpul somnului, te trezește șuieratul intermitent al țânțarului care caută să aterizeze pe obraz. Această insectă este articulată ca o operă de artă al cărei destin inexorabil constă în a-ți suge sângele și, în cele din urmă, o va face dacă nu o omori.

Când cineva contemplă cum urmărește ghepardul gazela, este obligat să admire elasticitatea acestei feline care se mișcă ca o prodigioasă mașină de ucis, dar această admirație este unită cu oroarea provocată de vederea unui animal frumos dezmembrat cu toată cruzimea și inocența care nu au exclus frumusețea și rigoarea.

Văzând lumea în acest fel, nu este atât de ciudat că Leonardo da Vinci a proiectat tunurile lui Cesare Borgia. Este suficient să vizitezi un muzeu al armatei pentru a observa că toate armele de-a lungul istoriei au fost împodobite cu opere magnifice de orfevrărie. Revolverele aveau mânere de sidef, iar alfanjii nu ascundeau niciodată în traiectoria orbitoare spre gâtul victimei o strălucire de fructe, sori, animale sau zei fin incrustate în mâner.

Naziștii, după ce au devastat un sat, scriau pe pereții carbonizați: «Nu vă lamentați. Admirați doar». Dacă viața constă în a muri ucigând, dacă uciderea a devenit o operă de artă care trebuie admirată, nu mai este posibil să știm care este sursa lacrimilor noastre. În mijlocul acestei confuzii, este obligatoriu să înviem primăvara, așa cum face Dumnezeu în fiecare an.