Bufnița (lui Minerva), simbol al înțelepciunii

Bufnița (lui Minerva), simbol al înțelepciunii, își începe zborul la apus, spunea Hegel la sfârșitul prefeței Fundamentelor filozofiei dreptului, adică atunci când viața este deja trecut: la amurgul bătrâneții. Aceasta este imaginea pe care Jordi Ibáñez o încarcă cu o semnificație puternică în acest roman curajos despre anii care urmează după ce istoria noastră a rămas în urmă. Problema nu poate fi mai presantă într-un moment în care viața umană s-a prelungit până la vârste înaintate, fără ca această longevitate să fi fost prevăzută și sprijinită în mod adecvat social și moral: ce să facem cu miile de bătrâni, dependenți sau nu, mulți dintre ei lăsați în voia unei singurătăți nedorite? Ibáñez nu abordează problema direct (a făcut-o în eseul Morir o no morir, 2020), ci o plasează în epicentrul unui roman intelectual care este un carnaval vesel de genuri, registre discursive și idei în mișcare. Această virtute, cea de a incita la gândire într-un anumit mod și de a parcurge o rețea de referințe culturale care sar de la cinema la teatru, de la filozofie la politică și istorie, de la roman la muzică, oferă cititorului o pânză de păianjen fascinantă în care va face bine să se lase prins.

Mai multe informații Toate recenziile «Babelia» Protagonistul, un vechi profesor de filozofie, Sebastián, care locuiește într-un azil cooperativ împreună cu alți bătrâni culți, trăiește în constelația sa de interese, așa cum îi explică nepoatei sale dragi Alba, interese care se îmbrățișează între ele nu întotdeauna în mod evident (Puccini, călugărițele, Alfred Döblin și Fassbinder, submarinele sau actorii venerabili). Așa îi explică nepoatei sale dragi Alba. Această încurcătură este țesută din dorința de cunoaștere, din plăcerea inegalabilă de a concentra inteligența într-o explorare a lumii care produce stări lucide și palpabile de conștiință. Și acesta este același mecanism din care Jordi Ibáñez își construiește cărțile, cu o risipă de referințe culturale și meditații împletite de mare anvergură; niște cărți atât de fericit de rare și tumultuoase în panorama actuală a literaturii noastre, așa cum își vor aminti cititorii de Infierno, Purgatorio, Paraíso (2021). Ca și în acel roman, care a fost premiat de Critică, și aici constatăm că fiecare dintre cele cinci capitole care îl constituie răspunde unui format și ton diferite, de la solilocviul comic al unui inspector de poliție vorbăreț care vine la azil pentru a investiga ceea ce pare a fi un masacru, până la discuția plină de subînțelesuri a doi foști spioni sovietici, de la un eseu despre arta interpretativă (sau a simulacrului) la o farsă judiciară sau, în fine, un colocviu emoționant între Sebastián și Alba care reînnoiește toposul medieval al bătrânului și al fetei. Cu toate acestea, aceste schimbări de tehnică și, în aparență, de subiect nu slăbesc factorii de coeziune semantică și de continuitate argumentativă a romanului. Mai degrabă dimpotrivă, răceala fostului spion Sebastián și execuția sa obscură în serviciul credinței oarbe în cauza comunistă (timpul acțiunii și al istoriei) lasă loc unor sentimente neașteptate de tandrețe și protecție față de tânăra Alba (încă din post-istoria sa) într-o tranziție reușită. Faptul că Alba este și «bufnița», așa cum o numește unchiul său preluând apelativul dintr-o Dramă de vânătoare de Cehov, îmbogățește simbolul hegelian într-o direcție pe care o dezvăluie doar deznodământul.

Folosindu-se de schema vagă a unei povești de spionaj, Ibáñez investighează natura bătrâneții actuale, caracterul ei dramatic (în dublu sens), chestiunea spinosă a loialității necondiționate față de o doctrină, revoluția politică și violența, opțiunea și condițiile existenței în izolare, nebunia colectivă și chiar dreptul – ultima ratio? – la joc și subversiune. Sfatul meu: nu pierdeți zborul acestei bufnițe, pentru că în ea rezidă contemporaneitatea atemporalului.

Noapte bună, bufniță Jordi Ibáñez Fanés Tusquets, 2025 248 pagini. 19 euro Căutați-o în librăria dvs.