Un bărbat de 88 de ani a murit din cauza unui accident vascular cerebral și a colapsului cardiorespirator ulterior. Decesul, deși nu a fost la fel de previzibil ca cel al celor care se află acum în situație terminală în spitale și la domiciliu, nu a fost o surpriză pentru nimeni. Defunctul petrecuse 37 de zile internat cu pneumonie care îi consuma plămânii și fusese de două ori pe punctul de a muri înainte de a fi externat în urmă cu o lună, cu suficientă suflare pentru a nu se îneca și cu fața foarte umflată de aceiași corticosteroizi care îi dezumflau căile respiratorii. Așa l-am văzut suferind propriul său calvar de Paște, până când luni de Paște, în zori, a făcut mutarea definitivă după ce a binecuvântat orașul și lumea. Da, desigur. Vorbesc despre Francisc, Papa de la Roma, păstorul pe care 1,4 miliarde de credincioși îl numesc Sfântul Părinte. Dar aici vreau să-mi iau rămas bun de la Jorge Mario Bergoglio, argentinian din Buenos Aires, omul mort după șapte decenii și jumătate de viață obișnuită și o duzină de ani finali extraordinari.

Pentru unii, un revoluționar curajos. Pentru alții, un oportunist laș. Dacă a făcut sau nu ceea ce a putut, ceea ce știa sau ceea ce a vrut, este o enigmă a cărei cheie o ia cu el în mormânt. Dar suspectez că, dacă au dreptate cei care i s-au adresat direct, fără mai multă ceremonie decât rezerva, defunctul care zace într-o cutie roșie în bazilica San Pietro, cu mitra pe cap și rozariul în mână, pe lângă ale lui, este mort de rușine și de râs în fața hectolitrilor de miere care se varsă peste viața și minunile sale la televizor, la radio și în ziare. Pentru că, da, există deja cineva care jură că a fost martor la astfel de minuni, indispensabile pentru a începe ascensiunea sa la altare înainte chiar de a-i da pământ. Așa, cel puțin, îmi place să-l imaginez pe Bergoglio: cu multă ironie și puțină răutate, râzând chiar și de umbra sa papală și la curent cu aventurile lui Dumnezeu și ale diavolului. Acel om pe care ai săi îl plâng, îl plâng astăzi. Singura sa soră în viață. Asistenții săi corporali. Prietenii săi de suflet. Restul: de la regi la șefi de stat, trecând prin toată Curia, plâng pentru ei înșiși, așa cum plângem cu toții la înmormântările ai căror defuncți nu ne ating cu nimic.

Odihnește-te în pace, Jorge Mario, și să ne aștepte mulți ani.