Uită, uită!

Toți cei care conviețuim sau am conviețuit cu adolescenți știm că ceea ce pentru ei este «de imperios necesitate astăzi» trece pe un plan secund atunci când o nouă «necesitate asemănătoare» ajunge să ocupe acel loc câteva minute mai târziu. Se spune, deși nu sunt întru totul de acord, că are de-a face mult cu revoluția digitală și noile tehnologii ale informației și comunicării. Rețelele sociale și alte prostii, cu scroll-urile infinite, par a fi parțial vinovate de această schimbare a preocupărilor, în căutarea constantă a ceva care să-i gratifice și care urmează să vină. Poate că da, cine știe. Cert este că, dacă ieșim din adolescență (nu îndrăznesc să spun de la ce vârstă) și ne concentrăm, ca să spunem așa, pe vârsta mijlocie, nu va surprinde pe nimeni că ceea ce este astăzi «o dramă de dimensiuni mondiale» mâine încetează să mai aibă importanță. Va apărea în radarele noastre. Voi da câteva exemple. Acum câteva săptămâni, trebuia să ne cumpărăm un kit de supraviețuire pentru că eram pe punctul de a intra într-un al Treilea Război Mondial. Până și Comisia Europeană a încurajat populația să «adopte măsuri practice, cum ar fi menținerea proviziilor esențiale pentru o perioadă minimă de 72 de ore în situații de urgență». Luni, la doar câteva săptămâni mai târziu, odată cu pana de curent majoră, această recomandare a căpătat un alt sens, când părea că am uitat-o și că prioritar era să învățăm macroeconomie pentru a înțelege cum ne vor afecta presupusele creșteri și scăderi ale tarifelor. Și astfel, în acest carusel de drame care se estompează mai repede decât un videoclip TikTok, ne aflăm prinși într-un prezent care pare conceput – sau regizat – pentru a ne face să uităm. Nu contează cât de gravă este criza de astăzi. Fie că este vorba de genocidul din Gaza, de reducerile sociale pentru a finanța mai multe jucării de război sau de schimbările climatice care ne gătesc la foc mic. Va exista întotdeauna o nouă «dramă mondială» care să ne distragă atenția mâine și să ne îndepărteze de cea anterioară. De aceea, am trecut de la reciclarea pungii de la supermarket pentru a lupta împotriva încălzirii globale la propunerea unei cheltuieli de 800.000 de milioane în armament, care nu pare foarte ecologic. Este ca și cum am trăi într-un reality show global în care scenariul se schimbă cu fiecare episod, iar noi, spectatori avizi de emoții rapide și ieftine, aplaudăm sau ne plângem de pe canapea fără să mișcăm un deget.

Zygmunt Bauman, cu viziunea sa ascuțită asupra «modernității lichide», sigur râde de noi din mormânt cu un «dacă m-ați fi citit»… Bauman ne avertiza deja că într-o lume în care totul este de unică folosință – relații, valori, angajamente – devenim consumatori compulsivi ai efemerului. «Ce minunăție!», ar spune el cu ironie, «o societate care își schimbă preocupările ca cineva care schimbă un filtru pe Instagram, dizolvând orice urmă de soliditate într-un scroll infinit». Și ar avea dreptate. Dar să nu ne amăgim; această adolescență perpetuă nu este doar vina ecranelor. Am renunțat și la ceea ce Hannah Arendt apăra ca fiind singurul antidot împotriva alienării: acțiunea colectivă. În Condiția umană (1958), Arendt insistă că doar prin politică – acea disciplină tot mai denigrată și tot mai necesară – ne putem aduna pentru a construi o lume comună atât de îndepărtată astăzi de individualitățile noastre imediate. Ea, tot din mormântul ei, și-ar ajusta ochelarii pentru a ne spune: «Ați transformat piața publică într-un circ de selfie-uri și subiecte în tendințe, în timp ce lumea se prăbușește. Aplauze pentru generația cea mai implicată din istorie, poate?».

Mai este nevoie să reamintim că angajamentul și mobilizarea tinerilor pentru un rapper încarcerat sau pentru feminism încep și se termină cu o demonstrație convocată pe rețelele sociale și care se uită două zile mai târziu? Poate că puterea este interesată ca toate preocupările, steagurile și revendicările noastre să fie o floare de o zi, pentru că este cel mai sigur mod ca acestea să nu poată schimba nimic. Este mai mult decât evident că, dacă vrem să nu mai fim adolescenți eterni, avem nevoie de mai mult decât like-uri și retweet-uri. Trebuie să recuperăm soliditatea pe care Bauman o tânjea și acțiunea pe care Arendt o cerea. În caz contrar, vom continua să sărim din dramă în dramă, ca niște copii care se plictisesc de o jucărie pentru a cere alta, în timp ce lumea, cea adevărată, nu cea a ecranelor, se consumă în propria sa tragedie fără ca cineva să se deranjeze să-i scrie un final demn.

Este vina rețelelor sociale? Fără îndoială, ele amplifică problema, dar acest individualism postmodern, această capacitate ca ideile care se aprind și se evaporă fără alte consecințe să devină virale, ne condamnă la o existență fragmentată, în care angajamentul de durată este înlocuit cu emoții light și pare că importă mai mult povestea zilei decât soluțiile pe termen lung. Și, între timp, cei care avem adolescenți aproape trebuie să ne gândim: dacă nu suntem capabili să educăm copii care tolerează plictiseala, cum vom cere unui adult să înfrunte crize complexe și să nu schimbe ecranul? Soluția, prieteni, nu este să închidem telefoanele mobile, ci să ne recuperăm capacitatea de a distinge între zgomot și primordial și, mai ales, de a nu uita esențialul.

Carmen Domingo este scriitoare. Ultima sa carte este Coser y cantar. Las mujeres y la política en España (1939-1975) (RBA).