În câteva cuvinte
Articolul analizează sfârșitul marilor convergențe și întoarcerea istoriei sub forma controverselor, deciziilor cruciale și a posibilelor regrese, într-un context global marcat de incertitudine și conflicte. Se subliniază importanța speranței și a responsabilității în fața viitorului imprevizibil.
Propun să începem prin a ne întreba unde credeam că ne aflăm.
Trăiam într-un fel de Trente Glorieuses prelungite, în ciuda numeroaselor semnale care anunțau sfârșitul lor. Valul de terorism cu care s-a inaugurat acest secol pe 11 septembrie 2001 la New York a fost un răspuns pervers la anumite conflicte care nu fuseseră rezolvate. Nu a fost o simplă anormalitate brutală comisă de niște străini, ci revelația unei disfuncționalități grave a lumii noastre. Pentru cei privilegiați, războiul devenise literalmente de neconceput, dar a continuat să fie real în multe locuri din lume și în ultimii ani a devenit o realitate apropiată, cu o escaladare amenințătoare care ar putea ajunge să ne implice într-un mod pe care nu ni-l imaginasem. Odată cu criza economică, a devenit evidentă fragilitatea unei economii financiarizate într-o lume interdependentă, odată cu pandemia am descoperit o dimensiune a expunerii noastre la anumite riscuri comune, iar odată cu războiul comercial constatăm acum că democrația nu este o realizare ireversibilă. Toate acestea pe fondul multiplicator al unei crize climatice care ne avertizează de ani de zile cu privire la nesustenabilitatea modului nostru de viață. Ei bine, acum constatăm că noii aspiranți la stăpânii lumii nu au învățat nimic din toate aceste crize. Dacă ar fi să definim cu o idee nucleară în ce constă momentul pe care îl trăim, ce ar putea defini această epocă, aș spune că asistăm la sfârșitul marilor convergențe. S-a terminat era marilor progrese sincronizate, când se presupunea că tehnologia, integrarea, comerțul, pacea, economia, democrația, egalitatea se desfășurau în același timp, trăgând una de alta și într-un anumit echilibru. Actualul război al tarifelor arată că nu întotdeauna «comerțul dulce» despre care vorbea Montesquieu generează conviețuire între cei care îl practică, ci este posibil să faci război cu comerțul; China este o dovadă că dezvoltarea economică se poate realiza fără recunoașterea drepturilor omului și fără democratizare; în Uniunea Europeană am constatat că crearea unei piețe comune nu duce neapărat la integrare politică, amenințată acum, din cauza prezenței puternice a extremei drepte, cu revenirea la o interguvernamentalitate mai strictă; ascensiunea acestei extreme drepte în fosta RDG demonstrează că unificarea germană nu a generat în mod necesar o egalizare economică și de cultură politică între teritoriile sale; locul comun că nu există involuție autoritară în țările cu venituri mari, că democrația se prăbușește doar în țările cu dezvoltare economică scăzută începe să fie o ipoteză care ar putea fi dezmințită. Dacă poate exista comerț cu tarife extreme, poate exista și capitalism fără democrație, știință fără drepturile omului, leadership fără integrare, accelerare fără progres. Criza ecologică demonstrează că este posibilă o dezvoltare fără resurse, adică ceva la fel de paradoxal ca o creștere care anulează condițiile sale de posibilitate. Iar narațiunea liberală și colonială care asigura un «efect de propagare» în virtutea căruia îmbogățirea câtorva ar ajunge să beneficieze pe toată lumea este contrazisă de inegalitatea persistentă, în interiorul țărilor și la nivel global.
Sfârșitul istoriei pe care l-a anunțat Fukuyama după sfârșitul Războiului Rece a fost înțeles ca sfârșitul marilor lupte ideologice cu triumful democrației liberale. Acest sfârșit ar fi rezultatul marii confluențe dintre capitalism și democrație. În fața acestui diagnostic, astăzi sunt mai verosimile celebra trilemă a lui Rodrik care enunță imposibilitatea de a avea în același timp democrație, suveranitate și globalizare sau teoria modernităților multiple a lui Eisenstadt, conform căreia distincția dintre tradițional și modern este inutilă pentru a înțelege o lume contemporană în care coexistă arhaicul și modernul, brutalitatea politică și o tehnologie sofisticată. Discursul postistoriei s-a dovedit a fi o analiză eșuată. Poate că acest lucru ne obligă să gândim timpul istoric într-un mod diferit, mai puțin secvențial și mai puțin determinist, să extragem toate consecințele acelei crize a ideii de progres care nu era altceva decât constatarea că dezvoltarea societăților era mai plurală și dezordonată decât ne imaginasem. Astăzi ne aflăm mai degrabă în fața a ceea ce istoricul Reinhart Koselleck numea «contemporaneitatea non-contemporanului»: coexistă multe lucruri care ni se păreau contradictorii pentru că eram convinși că orice noutate implică o dispariție: o realitate nouă ar înlocui complet pe cea anterioară fără a rămâne o urmă, fără a fi posibile sinteze neobișnuite pe care nu le-am prevăzut. Unul dintre cele mai elocvente exemple ale acestei coexistențe este ceea ce desemnează termenul «tehnofeudalism»: că pot exista simultan capitalismul tehnologic și un autoritarism pe care nu știm dacă să-l numim pre- sau postdemocratic.
Despre ce vorbim când spunem că se întoarce istoria și ce anume se întoarce?
Istoria reapare fundamental sub trei categorii: controversă, decizie și regres. Ne întoarcem într-un mediu de conflict, confuzie, dezordine, contingență, insecuritate, incertitudine; revin chiar și cele mai nebunești ipoteze, dintre care cea mai tulburătoare este posibilitatea războiului. De la bun început, nivelul de acord în jurul realității scade; instituțiile și consensurile sunt puse sub semnul întrebării. Noua litigiozitate produce alianțe neobișnuite și apar rivalități între vechii parteneri. Versiunea cea mai radicală a acestei creșteri a controversei este pretenția faptelor alternative, dar fără a ajunge la această extremă putem constata că perimetrul discutabilului și contestarea autorităților, dificultatea de a genera încredere, au crescut. Istoria este recuperată și ca oportunitate: se întorc răscrucile, momentele decisive, dilemele, pariurile în mijlocul incertitudinii. Și s-a întors și posibilitatea regresului, fragilitatea lumii, a instituțiilor globalizării, deconsolidarea cuceririlor, reversibilitatea democratică, contingența progreselor, contestarea științei, o nouă intemperie. Istoria era asta și părea că am uitat. A vorbi despre întoarcerea istoriei nu înseamnă că se întorc evenimente trecute sau se reproduc situații similare din trecut, ci că se întoarce imprevizibilitatea și indeterminarea viitorului, acea esență a condiției umane pe care promisiunile, calculele și predicțiile o făcuseră invizibilă. Numitorul comun al diferitelor experiențe contemporane ale timpului este că viitorurile sunt puse sub semnul întrebării. Nu mai este valabilă ideea că lucrurile vor continua ca până acum, mai bine sau mai rău, pentru că această logică a continuității s-a rupt, ceea ce nu este neapărat o veste proastă, ci un apel la responsabilitatea noastră. Odată cu istoria se întorc îngrijorarea și speranța. Când ni se anunța sosirea a ceva inexorabil, singura noastră sarcină era să ne pregătim; actuala întoarcere a istoriei cere și permite să facem ceva mai mult decât să sărbătorim sosirea inevitabilului. Turbulențele actuale vor desena o nouă hartă a responsabilităților noastre și a ceea ce putem contribui la ceea ce se întâmplă. Înainte nu exista speranță, ci un determinism crud, îmbunătățire mecanică, progres necugetat. Nu ne așteptam la ce e mai bun, ci știam. Există speranță acolo unde ceea ce este mai bun este posibil, dar nu necesar, caz în care nu am vorbi despre speranță, ci despre certitudine. Speranța este o așteptare în mijlocul incertitudinii. Sperăm pentru că lucrurile se pot îmbunătăți și pentru că și răul este fragil și perisabil. Nu este puțin lucru să știm că nici ce e mai rău nu este ireversibil.
Daniel Innerarity este profesor de filozofie politică, cercetător Ikerbasque la Universitatea Țării Bascilor și titular al catedrei Inteligență Artificială și Democrație la Institutul European din Florența. Tocmai a publicat O teorie critică a inteligenței artificiale (Galaxia Gutenberg), premiul Eugenio Trías de Eseu.
