Strada Alcalá din Madrid

Strada Alcalá din Madrid, care începe în Puerta del Sol, ar fi putut muri în Cibeles sau în Plaza de la Independencia sau în cea Manuel Becerra, ca să menționăm trei dintre obstacolele pe care trebuie să le traverseze în parcursul său. Există străzi care fac asta, care își abandonează numele (și identitatea?) la primul obstacol, deoarece străzile au o vocație sinucigașă uluitoare. Așa se întâmplă cu Paseo del Prado, care se naște în Atocha pentru a se stinge acolo, în Plaza de Cibeles, și cu Paseo de Recoletos, care pornește din Cibeles și demisionează în Colón, unde începe să se numească Paseo de la Castellana. Príncipe de Vergara, pentru a da un alt exemplu, nu este decât continuarea lui Menéndez Pelayo. Și, Hermanos García Noblejas, a lui Arturo Soria. De ce cedează ștafeta la prima ocazie care le iese în cale? Poate pentru că sunt sătule de existență. A fi stradă este foarte greu. Trebuie să înduri scuipături, gumă de mestecat, căcări de câine, pantofi cu toc subțire, plus traficul oribil de persoane și vehicule, producător de escare pe pielea asfaltului și răni în pavajul trotuarelor.

Strada Alcalá, cu toate acestea, refuză să moară. Tenacitatea ei a dus-o să devină cel mai lung coridor urban al orașului, deoarece se întinde de la Puerta del Sol până în cartierul Rejas, situat în districtul Canillejas-San Blas, foarte aproape de așa-numitul Nudo Eisenhower, deja la periferia pură a Madridului, lângă aeroportul Barajas. Se numește așa, Nudo Eisenhower, pentru că este format dintr-o încurcătură de artere, pe care nu există nicio modalitate de a o descurca și la care se poate accesa doar cu mașina. Am putea spune că strada Alcalá, mai degrabă decât să moară, se pierde, se diluează, se evaporă spre numărul 800, și după ce a parcurs aproape 11 kilometri, deoarece evaporarea constituie una dintre cele mai elegante modalități de a nu pieri. Mi-ar plăcea și mie să ies într-o zi la plimbare și să mă transform, pe măsură ce intru în măruntaiele parcului, în abur, în abur pur, și să nu trăiesc restul existenței mele decât sub formă de emanație, de iradiere, de undă.

Și bine, spuneam că se naște în Puerta del Sol, unde începe kilometrul zero al sistemului radial de drumuri din Spania. Să adăugăm acum că această Puerta constituie punctul de articulare, sau de angrenare, între Madridul vechi și cel modern. Este, așadar, balamaua a două epoci care se întâlnesc sau își iau rămas bun în acel loc nevralgic unde persoane de toate vârstele, condițiile și originile primesc în fiecare 31 decembrie Anul Nou, cu ochii pe bătăile celebrului ceas. Noul și vechiul coexistă acolo puțin ca modul în care arhaicul și recentul se articulează în corpul animal. Oasele urechii medii la mamifere, să zicem, provin din oase care la reptile făceau parte din mandibulă. Atât corpurile, cât și orașele (făcute puțin după chipul și asemănarea corpurilor) sunt rezultatul unui proces evolutiv, al unui set dinamic de transformări graduale și cumulative producătoare de mutații care se adaptează epocilor sau mediilor. Designul primei porțiuni a străzii Alcalá arată deja o voință fermă ca orașul să nu semene cu trecutul său. Se lasă în urmă reticulul format din străzi înguste, uneori tortuoase, care răspund nevoilor organice ale unui corp care are puțin sau nimic de-a face cu vocația raționalistă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Abandonăm Madridul trecut și îngust, deși adesea monumental, pentru a crește și a ne lărgi spre est luând ca referință Alcalá de Henares, locul nașterii lui Cervantes și faimos și pentru Universitatea sa, fondată la sfârșitul secolului al XV-lea de cardinalul Cisneros. În incinta sa se înmânează în fiecare an Premiul Cervantes, cel mai important premiu al literelor hispanice.

Asfaltul străzii Alcalá se întinde, așadar, pe o veche potecă de pământ din secolul al XVI-lea, Camino de Alcalá, care constituia o cale agro-pastorală folosită pentru tranzitul persoanelor, mărfurilor și vitelor între Madrid și această localitate din est. Enrique Flores În doar un kilometru sau un kilometru și jumătate, această porțiune afișează acea voință de schimbare, de aici și aspectul său de decor operistic. Deschide capitala Spaniei către modernitate. Înălțimile clădirilor sale, materialele sale, designurile sale arhitecturale și modul în care acestea se raportează sunt gândite să impresioneze (și reușesc). Acolo apar clădiri atât de emblematice precum Banco de España (sfârșitul secolului al XIX-lea) sau Círculo de Bellas Artes (1926), dar și Instituto Cervantes (fosta Banco Español del Río de la Plata), dar mai ales clădirea Metrópolis (1911), la intersecția cu Gran Vía, poate, din cauza faptului că este atât de fotografiată, una dintre cele mai faimoase colțuri din lume. Clădirea a fost o comandă a companiei de asigurări La Unión y el Fénix pentru arhitecții francezi Jules și Raymond Février. Cupola sa neagră, din ardezie, este finisată cu o victorie înaripată pe punctul de a-și lua zborul pentru a se ridica deasupra orașului. Un pic fericit de epuizant, în fine, parcursul acestei prime porțiuni a străzii, dacă cineva s-ar opri la fiecare dintre semnele sau indiciile pe care le lansează curiosului de arhitectură sau de istorie.

Ca toate străzile, deși aceasta într-un grad superlativ, Alcalá are ceva dintr-un intestin însărcinat să digere fluxul de oameni și mijloace de transport care o străbat de dimineața până seara; ceva dintr-o coloană vertebrală, poate cu un punct de scolioză, care susține corpul greu al unei istorii fizice și sentimentale extraordinare, dar și ceva dintr-un coridor, deoarece evocă pe cel al unei case enorme și cu siguranță puțin dezordonate, deoarece a crescut prin adăugare, urmând mai întâi rute istorice și adaptându-se apoi la planurile de urbanism și extindere ale fiecărei epoci. Strada este una dintre marile descoperiri ale umanității. Mai întâi am inventat-o noi pe ea și apoi ea ne-a inventat pe noi. De aceea, este o eroare să credem că funcționează doar pentru a merge dintr-un loc în altul. Străzile sunt folosite pentru asta, desigur, pentru a merge de acasă la birou, dar servesc mai ales pentru a merge dintr-o parte în alta a istoriei, chiar și a istoriei personale, cea a fiecăruia. Astfel, când mă deplasez de la domiciliul meu la Cibeles, călătoresc inevitabil în epoca serviciului meu militar pe care l-am îndeplinit în Cartierul General al Armatei, situat la numărul 51 al străzii Alcalá și care face colț cu faimoasa piață. Este vorba despre un palat din secolul al XVIII-lea, cel de Buenavista, înconjurat de o grădină maiestuoasă. În incinta sa am făcut multe gărzi. Îmi amintesc mai ales de cele de la două sau trei dimineața. Acolo sunt încă, trăgându-mi mucii de frig și cu moschetonul greu pe umăr, uitându-mă cum, de cealaltă parte a porții, viața se mișcă, deoarece viața, în acea zonă, fierbe la toate orele. Acolo sunt fumând o țigară clandestină, în timp ce ascult necazurile vreunui gigolo care s-a oprit pentru a sta de vorbă cu mine în timp ce își așteaptă clientul. Am terminat armata acum o mie de ani (sper, am terminat-o), dar nu am încetat să fac de gardă în acel loc, pe acea stradă unde se manifestă fără ambiguitate (indiferent ce înseamnă ambagii) extinderea urbană cu un traseu mai geometric decât cel al Madridului anterior. Ne era atât de frig în acele gărzi încât atunci când sosea schimbul îmbătrânisem cu cinci ani. Acesta era cel puțin calculul unui camarad de suferință, student la Medicină, care îmi dădea substanțe interzise pentru a ușura înghițitura.

Se încearcă modelul european, în fine, unde, după cum am citit undeva, «Parisul se manifestă ca o oglindă și Viena ca o șoaptă». Îmi place foarte mult să parcurg această porțiune a străzii Alcalá încercând să detectez oglinda Parisului și șoapta Vienei. Nu este magnific? Dacă continuăm să mergem spre est și spre noi înșine, așadar, pe trotuarul din stânga, care este cel cu numere impare, ne ciocnim, după ce traversăm Paseo de Recoletos, cu palatul Linares, sediul Casei Americii, unde am participat la atâtea prezentări de cărți și festivități literare. Acolo sunt și eu, așezat în primul rând al sălii sale de evenimente, ascultând perorând despre limba comună care ne separă pe defunctul Carlos Fuentes, autorul unei opere monumentale scrise în acea limbă. Palatul Linares este una dintre cele mai legendare construcții din oraș. Construit între 1872 și 1900 de marchizul de Linares și soția sa, Raimunda Osorio, are saloane tematice (chinezesc, francez, arab...) decorate cu un nivel de detaliu care atinge obsesia. Este faimos în mod popular pentru psihofoniile sale, captate în anii nouăzeci de studenți ai paranormalului precum dispărutul Jiménez del Oso. Iată ce spuneau presupusele voci: —Mamă..., eu nu am mamă. —Nu am tată. —Aici a murit Raimunda! În general, infantile și melancolice, aceste voci au întărit legenda că marchizii și-ar fi asasinat fiica ilegitimă, Raimundita, rodul unei relații incestuoase. Adică, în timp ce conferențiarul de serviciu se desfășoară, dacă ești atent, vei auzi sub gemetele sărmanei fete, poate ale sărmanului băiat care ai fost tu.

Când abordăm porțiunea străzii Alcalá care merge din Plaza de Cibeles până în cea de la Independencia și care are abia dimensiunea unei vertebre, lăsăm în urmă palatul Linares și cel al Poștei, actualul sediu al Primăriei din Madrid. A fost construit în al doilea deceniu al secolului al XX-lea și este un peltic arhitectural care încearcă să concilieze diverse stiluri (neoplaterescos, neogotice, moderniste, baroce...) cu un succes să spunem îndoielnic. Dar funcționează ca un meniu sau un compendiu al tuturor acestor stiluri. Vizitatorii se opresc în fața masei sale enorme, care reușește incontestabil să intimideze și care le amintește de castelul lui Irod, nu știu, sau poate de cel al unei jucării din copilăria lor, pentru a decide în cele din urmă: —Este foarte frumos. Clădirile particulare (nu instituționale) din această porțiune arată o arhitectură reprezentativă pentru Madridul burghez de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Ne adâncim deja în viața pur civilă a oamenilor cu posibilități. Este convenabil să o traversăm uitându-ne în sus pentru a fi impresionați de simetria fațadelor, de înălțime identică, balcoanele din fier forjat, cornișele cu muluri care produc jocuri interesante de lumini și umbre diferite în funcție de ora la care este parcursă vertebra. O porțiune, în fine, elegantă, deși nu ostentativă, care începe să se îndepărteze de monumentalitatea primei fără a pierde distincția. Iată ce dă talentul arhitectural al unei burghezii iluminate. Eu o parcurg alegând imaginar etajele în care aș trăi: —În acesta da, în acesta nu, etc.

Imposibil să traversezi Plaza de la Independencia fără a repara celebrul monument numit Puerta de Alcalá, construit în 1778 de Carlos III, numit și „cel mai bun primar al Madridului” sau „regele zidar” pentru zelul său de modernizare. În timpul domniei sale (1759-1788), a promovat mari reforme urbane și a modernizat orașul dotându-l cu iluminat public, pavare, canalizare, parcuri, fântâni, clădiri emblematice... Fidel principiilor despotismului luminat („totul pentru popor, dar fără popor”), a transformat Madridul într-un oraș mai ordonat și locuibil. Strada Alcalá se strecoară prin arcurile faimoasei Puerta pentru a continua, neînfricată, neobosită, drumul spre gol lăsând în urmă, în dreapta sa, o parte din poarta parcului Retiro. Doar patru cuvinte despre el: a fost creat în secolul al XVII-lea, și nu ca plămânul Madridului care avea să devină, ci ca loc de odihnă și recreere pentru regi și petrecere a curtezanilor, care practicau vânătoarea mică în timp ce se bucurau de plimbările, bulevardele și iazurile lor. Când vreau să mă caut în acel parc, îmi amintesc de un Târg de Carte din tinerețe, pe la 20 de ani, în care am achiziționat, din pur instinct, La vida breve, prima mea carte de Juan Carlos Onetti, pe care am citit-o cu urgență clinică. Acolo sunt, întinzându-i vânzătorului, care face schimb cu mine un zâmbet complice, pesetele care costă volumul după reducerea obișnuită de 10%. Sunt și eu în iaz, într-o barcă, cu o colegă de la Facultate. Poate că barca mea s-a încrucișat cu cea a dumneavoastră, cititorule, care cu siguranță cunoașteți acel parc magnific, acel plămân indispensabil. Enrique Flores

Până aici, arhitectura nu a fost doar expoziție, ci și sintaxă politico-socială. Fațadele aveau gramatică. Strada era o propoziție bine construită. Toate acestea, toată această raționalitate, se dau în realitate în timp ce sunt visate. Ne aflăm acum în porțiunea care merge din Plaza de la Independencia și Retiro până în Manuel Becerra și care traversează complet cartierul Salamanca. Aici apare cu fața descoperită gândirea care se intui în porțiunile anterioare. Madridul este deja un oraș modern și geometric, produs al planificării, mai degrabă decât al acumulării. Pe ambele părți ale Alcalá, și luând-o ca axă, ca coloană vertebrală, se construiesc cvartale regulate, străzi largi și ierarhizate. Madridul se cuadriculează într-un moment istoric în care cuadricula este simbolul raționalității urbanistice. Strada Alcalá respiră acum, salvând distanțele, modelul reformelor Parisului lui Haussmann, care a transformat orașul medieval francez, haotic, insalubru și prost ordonat, într-un oraș modern și funcțional, deși și monumental. Toată Alcalá poate fi parcursă practic pe jos (nu sunt atât de mulți, 10 kilometri și jumătate), dar pe această porțiune este o plăcere specială să mergi observând clădirile de apartamente, nu palate sau semi-palate, ci soluții pur locative, am spune acum, invidiabil situate și construite cu curățenie și grație. Locuințe aspiraționale, am putea spune, ridicate cu materiale nobile (pietre, marmură, forjă), deschise spre stradă cu portale spațioase în care este o plăcere să te uiți pentru a contempla stucaturile de pe tavane. Cum vor fi pe dinăuntru, ne întrebăm, acele apartamente de patru sau cinci metri înălțime ocupate de o burghezie în creștere compusă din medici, avocați sau antreprenori care poate vorbesc și franceză? Dacă reluăm metafora străzii ca un coridor, această porțiune a străzii Alcalá ar fi cea a unui hotel de lux, ale cărui uși apar bine numerotate, bine îngrijite și curate. De la balcoanele sale poate fi văzută lumea nu atât cum este, ci cum ar trebui să fie. Dar nu pot să asigur asta pentru că nu m-am uitat niciodată la unul dintre ele decât în mod imaginar. Datorită acestei porțiuni a străzii Alcalá, Madridul, pe lângă capitală administrativă, devine capitală estetică și economică.

Depășit obstacolul Plaza de Manuel Becerra, Alcalá coboară, tenace, încăpățânată și inflexibilă, spre Ventas. Am o anumită afecțiune pentru această zonă, cea a Ventas, deoarece este unul dintre scenariile din La busca (1904), primul dintre romanele din trilogia La lucha por la vida, de Pío Baroja. Atunci era o suburbie săracă și semi-rurală, uneori un câmp pur, traversat de pârâul Abroñigal, un afluent insalubru al Manzanares care străbătea Madridul de la nord la sud și care a fost acoperit la construirea M-30. Vorbim despre un Madrid dur, populat de personaje marginale, taverne de proastă reputație, ateliere murdare și drumuri prăfuite. Prin acel Madrid se mișca Manuel Alcázar, protagonistul lui Baroja, și eu cu el, pentru că nu am parcurs doar strada Alcalá prin pavajul său, ci și prin interiorul romanelor sale. Este greu să-ți imaginezi acel Madrid anterior existenței arenei, construită în al doilea deceniu al secolului al XX-lea, dar merită să faci acel efort mental dacă vrei să te apropii de biografia acestei străzi, care, după ce își abandonează idealurile nobile, prospere și burgheze, devine în această zonă un oraș muncitor care se organizează și se așază. Undeva a fost numit „orașul speranței practice”. Să spunem altfel: orașul speranței practice este orașul muncitor, dominat de trafic, comerț și guri de metrou transformate în mușuroaie de oameni. De aici până la intersecția cu Ciudad Lineal de Arturo Soria, agitația este nota dominantă de la răsărit până la apus. Această porțiune nu a fost construită pentru a impresiona, ci pentru a trăi. Portalele nu au grandoarea ornamentală a porțiunii anterioare, iar pe balcoanele sale, în general mici, nu era rar să vezi până de curând o butelie de butan. Orașul, în fine, care pune ceasul deșteptător, care stă la coadă la piață, care aspiră să aibă un bar la fiecare colț (și care adesea reușește). Este orașul în care ajunge mai întâi imigrația interioară și mai târziu cea exterioară, în principal cea latină. Există locuri, la înălțimea gurii de metrou Quintana, de exemplu, unde strada, mai mult decât să curgă, galopează.

Dintre cele care o traversează, îmi place cea a Hermanos Machado, nu pentru frumusețea sa, ci pentru că prin ea se ajunge, în doar câteva minute, la cimitirul Almudena, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, și unul dintre cele mai mari din Europa (aproximativ 120 de hectare). Acolo sunt și eu, vizitând, să zicem, mormântul lui Ramón y Cajal. Mă aflu, așadar, în Cartierul General al Armatei și în Casa Americii și în Retiro și acum aici, unde ceva profund barojian iese din gurile de aerisire ale metroului, din stațiile de metrou care străbat, ca un subconștient, strada Alcalá pe dedesubt și ale căror nume pot fi recitate ca o rugăciune:

• Canillejas
• Torre Arias
• Suanzes
• Ciudad Lineal
• Pueblo Nuevo
• Quintana

Aproape, foarte aproape, se află cartierul La Elipa, cu peste 20.000 de locuitori, mulți dintre ei ecuadorieni, peruani și de alte origini latine. Bulevardul Marqués de Corbera, principala arteră a acestui cartier, se conectează direct cu strada Alcalá, lângă stația de metrou El Carmen. Un pic mai sus, la înălțimea Pueblo Nuevo, am trăit în tinerețe, așa că mă puteți vedea și acolo, intrând și ieșind din gura metroului la orele de dus și întors de la serviciu. În acea zonă se desfășoară acțiunea din Visión del ahogado, al doilea meu roman. Nu o pot vizita fără să mă confund cu personajul meu. Parcurgând strada Alcalá parcurg, în fine, 500 de ani de istorie printre ale cărei detalii se află și a mea.

Și în acest parcurs grăbit prin acei 500 de ani de istorie atingem acum porțiunea ultimă, cea care merge de la intersecția Alcalá cu Arturo Soria până la evaporarea sa, care nu moartea sa, situată, după cum spuneam la început, în vecinătatea Nudo Eisenhower. Am putea spune că această porțiune începe în centrul comercial Alcalá Norte, situat la intersecția cu strada Hermanos García Noblejas și în ale cărui stabilimente se reflectă diversitatea culturală a zonei: nu este dificil să găsești oferte gastronomice peruane și columbiene, printre altele. Din acest punct, Alcalá începe o coborâre rapidă și temerară care traversează zone rezidențiale amestecate cu sectoare industriale. Tocmai, pe una dintre străzile care o traversează, Miguel Yuste, se află instalațiile Джерело новини, ziar, de asemenea, foarte legat de existența mea, și poate de a dumneavoastră, cititorule, și la ale cărui porți mă puteți vedea, mă pot vedea, fără a înceta din acest motiv să mă aflu în locațiile indicate anterior. Dacă cineva merge observând cu atenție construcțiile care se ridică pe ambele părți, va fi surprins să vadă, ridicându-se deasupra ansamblului, coșul de cărămidă roșie al unei vechi industrii, poate o fostă fabrică de cărămizi: o mostră, în fine, de arheologie industrială care emerge din inima chalet-urilor adosate sau clădirilor de locuințe din cărămidă aparentă și hale industriale care adăpostesc atât ateliere mecanice, cât și companii de distribuție, unități comerciale sau mici centre logistice. Strada care s-a consolidat cu materiale decorative se diluează în betonul pur practic la înălțimea, după cum spuneam, a Nudo Eisenhower. Din acel nod, care este și un nod în gât, ne contemplăm Alcalá și eu uimiți că în atât de puțini kilometri încap atâtea vieți.

Special Madrid

„Джерело новини Semanal” Acest articol face parte dintr-un număr special dedicat orașului Madrid care este publicat duminica aceasta în „Джерело новини Semanal”