În viață, există moduri de a câștiga, moduri de a pierde și, în general, moduri de a trăi, cum ar spune Rosendo.

Este un evantai larg de posibilități în care, chiar și extinzând limitele generale până la punctul maxim de ridicol, nu își găsesc locul cele arătate de Real Madrid în orele premergătoare disputei finalei Cupei Regelui, ca și cum, în loc să se pregătească pentru un duel vibrant în culmile sportului mondial, ar fi preferat să repete o piesă de teatru scrisă pe gustul celor care înțeleg fotbalul ca o continuare a demonilor lor personali: toată lumea este împotriva Madridului, spun ei, în timp ce își petrec ziua aruncând cu pietre în lume.

Este greu de înțeles că o instituție cu merite acumulate pentru a se simți ultimul monarh global al planetei, mai ales după moartea Elisabetei a II-a, s-a îmbarcat în această transă absurdă de a se prezenta opiniei publice ca un prinț deplasat, acel copil bogat care dimineața inaugurează un videomarker 360º nou-nouț și după-amiaza se îmbracă în zdrențe pentru a încerca să rănească conștiințele celor care trec pe lângă el. Într-un club care din timpuri imemoriale repetă acea mantra energică că finalele nu se joacă, se câștigă, cineva a decis că aceste finale pot fi și plânse preventiv în fața posibilității de a le pierde, un pas greșit greu de crezut pentru acea parte a madridismului care nu a găsit niciodată în plâns vreo consolare a înfrângerilor. Unde se presupune că se gândește să se întoarcă acel Madrid care se întoarce mereu, cel al legendelor vikinge, dacă nimic nu pare să mai fie pe placul său?

Mult din ceea ce s-a întâmplat în timpul meciului își are originea în această atitudine capricioasă de a se simți victima unei mari conspirații: de la urletele lui Carvajal în tribune, până la atitudinile reprobabile ale lui Vinicius Jr., Rüdiger și Lucas Vázquez pe teren. De asemenea, cele ale lui Jude Bellingham, chiar dacă Comitetul de Competiție a decis, cel puțin de data aceasta, să se agațe de propria interpretare a ceea ce s-a întâmplat în loc să se țină de redactarea, până acum, sacrosanctă a procesului-verbal. Integritatea nu se cumpără în Milla de Oro, nici măcar în magazinele oficiale ale clubului, de aceea atâția fotbaliști din echipa albă s-au prezentat la meci mai predispuși la postură decât să-și reprezinte demn echipa, o obligație care aproape niciodată nu se termină cu fluierul final al arbitrului, cu atât mai puțin în entități cu o etică atât de aristocratică precum cea a Realului Madrid.

Dacă fotbalul este o stare de spirit, Madridul are deja prea mult timp o față de mahmureală, ca și cum excesele de glorie constantă i-ar fi afectat ficatul, iar perspectiva unei înfrângeri poate fi explicată doar cu scuze ieftine. A fost suficient un simplu meci de fotbal, unul cu vârfuri de suspans la înălțimea marilor clasice ale cinematografiei, pentru a demonstra impostura orelor premergătoare și a minutelor ulterioare. Și-a amintit Madridul, pentru o clipă, că albul tricoului său pătează puțin, dar obligă mult, și în aproape toată a doua repriză a împins un Barça în formă să creadă în monștri. Nimeni nu se îndoiește că natura sa prădalnică îl va readuce, curând, pe scenele unde se ridică cupele, acolo este competiția din campionat încă fără stăpân, dar imaginea clubului se află chiar acum la pământ și încă nu se știe cine va fi cel curajos care va decide să o ridice.