În câteva cuvinte
Articolul analizează evoluția relației dintre cosmopolitism și naționalism de-a lungul istoriei, de la Grecia antică până în prezent, subliniind modul în care globalizarea a creat un nou tip de cosmopolitism, diferit de cel creștin sau iluminist. Autorul sugerează că apărarea naționalismelor ar trebui să se bazeze pe promovarea produselor culturale admirabile și invidiate de alte națiuni.
Statuia lui Cicero, de sculptorul Pierre Armand Cattier
jozef sedmak (Alamy / CORDON PRESS)jozef sedmak (Alamy / CORDON PRESS) Opoziția dintre univers și națiune, sau dintre cosmopolitism și naționalism, a fost adesea tratată superficial sau dogmatic. Relația dintre această entitate – trebuie să fie ceva de genul acesta, la o privire mai atentă – care este ideea de umanitate în ansamblu sau de oraș universal, pe de o parte, și sentimentul de a aparține unei patrii sau unui teritoriu mult mai limitat, pe de altă parte, a variat enorm de-a lungul istoriei.
Polisul grec din perioada clasică, de exemplu, care nu era nici exact o națiune, nici un stat, se considera în sine – parțial datorită caracterului universal al filozofiei sale, un gen literar al cărui inventatori sunt în mare măsură – nu trebuia să-și pună problema caracterului său cosmopolit, deoarece nu exista nicio altă societate apropiată care să-i poată contesta preeminența: vecinii erau întotdeauna «barbari». Alexandru, care a fondat primul «stat teritorial», credea în cosmopolită doar în măsura în care proceda prin integrarea popoarelor pe care le-a cucerit. Stoicii au fost partizani ai unei fraternități universale, iar acest lucru încă rezonează în operele stoicilor târzii, precum Cicero, Seneca, Montaigne, Spinoza și Voltaire. Sfântul Augustin credea în oecumene romană (de aici, ecumenic), adăugând caracterul universal al creștinismului; astfel încât, pentru sfânt, orice țară străină ar putea deveni o patrie pentru orice credincios: universalitatea limbii latine a ajutat. (În parte, aceasta era o derivată a ideii lui Cicero Ubi patria, ibi bene: patria este locul în care te simți bine.)
Evul Mediu timpuriu nu a cunoscut spiritul cosmopolit, dar nici nu a eliminat spiritul creștinismului, consolidat datorită limbii latine. Trebuie să așteptăm ecloziunea gândirii politice renascentiste pentru a regăsi pe masa statelor naționale, din ce în ce mai sigure, ideea omului ca cetățean al lumii. Gândirea lui Machiavelli în Italia, a lui Bodin în Franța, a lui Hobbes în Anglia, proclamă cu siguranță o idee suverană a statului și sunt partizani ai declanșării războaielor împotriva națiunilor inamice, dar conceptul unui stat sau națiune universală nu le este străin. Erasmus, care este cel mai cosmopolit dintre umaniștii târzii, credea, datorită creștinismului său altoit cu cultura greacă și latină, că se poate aspira la o Europă unită spiritual. Toți aveau o idee destul de idealistă despre chestiune dacă ne amintim că au cunoscut marile războaie între națiuni, și, de asemenea, între religii, începând cu mijlocul secolului al XV-lea. De fapt, mai idealiști decât umaniștii Renașterii au fost iluminiștii secolului al XVIII-lea care, sprijiniți pe un intelectualism obstinat – care, cu timpul, s-a dovedit a fi mai puțin eficient decât religia, comerțul sau industria pentru a putea vorbi despre un cosmopolitism tangibil – au inițiat un război îndărătnic împotriva naționalismului: era mai ușor ca o cosmopolită să poată înfrăți toate popoarele bazându-se pe rațiune, egalitate, fraternitate și egalitate, decât datorită a ceea ce a mai rămas din metafizica și teologia creștine. Voltaire a spus-o cu ironia care-i era proprie în urma învățăturilor universității din Salamanca din vremea sa: era imposibil să construim o ordine politică cosmopolită dacă ne-am apuca să discutăm despre sexul îngerilor sau transsubstanțiere.
A fi citoyen du monde – a spus deja Diogene, care, apropo, era murdar, dar nu avea locuința plină de gunoaie – era incompatibil cu fideismul extrem, superstiția sau iraționalitatea. Mai mult, se știe că Samuel Johnson considera orice naționalism drept «ultimul refugiu al ticăloșilor». Poate se gândea la Irlanda sau la Scoția.
Dar atât universalitatea imperialistă a englezilor, cât și cea promulgată de Carta drepturilor omului la începutul Revoluției Franceze, și mai ales campaniile napoleoniene pe pământurile continentului, au trezit în națiunile clar definite ale secolului al XIX-lea puterea naționalismelor particulare: trebuia salvată esența fiecărei națiuni, limba și cultura ei, dacă se dorea să se facă față unui universalism care, în definitiv, se impunea mai ales prin arme: asta credeau doar parțial niște apărători atât de înflăcărați ai esențelor germane precum Fichte și Herder. Pentru că, de fapt, deși naționalismul romantic era viu pretutindeni, nu încetează să fie adevărat că revoluțiile din 1848 de pe continent proveneau din sentimentul naționalist, dar, în același timp, reflectau o preocupare socială comună întregului continent. De aici s-a născut gândirea marxistă, care a fondat o universalitate europeană pe baza majorității sociale a momentului: clasa muncitoare.
Ajungem la ultimul moment istoric al chestiunii: globalizarea mitologică, economică și tehnologică din ultimele decenii a consolidat un cosmopolitism cu siguranță ecumenic, aproape planetar, dar acest ecumenism nu mai are nimic de-a face nici cu creștinismul, nici cu umanismul, nici cu Iluminismul. De aceea, apărarea naționalismelor nu va avea niciun succes dacă se leagă doar de chestiuni de limbă, religie sau teritoriu. Va prospera, și poate că este bine să fie așa, potențând acele produse culturale – și domenii comerciale și economice – care pot fi admirabile și invidiate de toate națiunile străine.
