
În câteva cuvinte
Articolul prezintă activitatea jurnalistului Mikel Ayestaran, premiat pentru reportajele sale despre situația umanitară din Fâșia Gaza. El utilizează Instagram pentru a documenta impactul războiului asupra vieții de zi cu zi a palestinienilor, concentrându-se pe problema foametei și accesului la resurse de bază. Ayestaran subliniază rolul rețelelor sociale în jurnalismul de război și importanța expunerii atrocităților comise în conflicte.
Jurnalist freelance și călător împătimit
Liban, Siria, Afganistan, Irak, Pakistan sau Iran, marile sale pasiuni. Obișnuiește să spună că, dacă cineva vrea să-l găsească, ar trebui să-l caute în cea mai faimoasă cafenea cu narghilea din orașele pe care le străbate. Dar luni, Mikel Ayestaran (50 de ani, Beasain, Guipúzcoa) va primi în Saló de Cent din Primăria Barcelona premiul Ortega y Gasset pentru cea mai bună acoperire multimedia pentru «Meniu din Gaza», în care se documentează foametea din Fâșie, un loc în care Guvernul israelian nu permite intrarea jurnaliștilor străini. «Proiectul s-a născut pentru a muri cât mai repede posibil. Sper doar că armele vor înceta să mai domnească în Gaza», explică reporterul.
În 2005, reporterul basc a decis să părăsească biroul unei redacții pentru a se dedica acoperirii conflictelor din Orientul Mijlociu. Începuturile sale ca jurnalist freelance datează din invazia israeliană a Libanului în 2006 și nu s-a oprit. Vocea lui Ayestaran a adus în Spania povești din primăverile arabe, războiul civil din Siria, expansiunea Statului Islamic sau invaziile Irakului și Afganistanului. Din 2015 locuiește în Ierusalim cu familia sa și de acolo informează de pe teren. A făcut-o în diverse mass-media, precum EITB sau El Correo, dar o lucrare neconvențională prin Instagram a fost cea care i-a adus premiul Ortega y Gasset. «În rețelele de socializare se pot face lucrări serioase și riguroase. Se poate face jurnalism de război și pe Instagram și este un suport super valoros; trebuie doar să știm să-l folosim», asigura Ayestaran când a primit vestea.
Obiectivul jurnalistului este de a explica prin imagini zilnice cum Israelul folosește foamea ca armă de război în Fâșia Gaza. «Am încredere că un lucru atât de simplu ca acesta, care sunt felurile de mâncare de zi cu zi ale unei familii, va servi pentru a ne face să reflectăm și să nu înghițim minciunile și propaganda», adăuga el după aflarea verdictului juriului. În publicațiile sale, el portretizează mâncarea și viața poporului gazat. Un exemplu: «Farfurie fără granițe pentru a depăși blocada. Spaghete cu roșii pentru familie, energie pentru ziua respectivă și amintiri ale absenței brânzei și a cărnii pentru sosul bolognese. Lamentările s-au terminat de mult. În această casă se mănâncă o dată pe zi, micul dejun, prânzul și cina se condensează în această farfurie pe care o împărțim zilnic cu voi. Cine nu a fost salvat de o farfurie cu paste cu roșii? Și Amal și ai lui».
În spatele fiecărei farfurii se află o poveste a familiei lui Kayed Hammad, interpret și prieten cu care Ayestaran lucrează din 2005. Soția lui Hammad, Dalia, este autoarea materială a fotografiilor, iar fiecare fotografie conține o scurtă relatare despre modul în care familiile din Gaza reușesc să ocolească blocada israeliană. Din februarie 2024 până în ianuarie 2025 nu a încetat să publice o singură zi. Mikel Ayestaran în Ucraina, într-o imagine oferită de el.
Ayestaran pune în valoare rețelele sociale ca instrument pentru a denunța atrocitățile comise în război și ca format compatibil cu jurnalismul de război. «Este evident că în rețele există mult noroi în spate, în special din partea celor care se folosesc de anonimat pentru a răspândi ură, dar această lucrare poate fi o referință pentru a portretiza modul în care foamea este folosită ca armă de război», subliniază el. «Meniu în Gaza» este acum parte a unui capitol din «Povești din Gaza», publicat pe 9 aprilie și a șaptea carte a lui Ayestaran. În ea vorbește despre infernul în care trăiesc familiile gazeze. Reporterul intenționa să încheie seria fotografică când ar fi existat o încetare a focului, lucru care nu a venit până în ianuarie anul acesta. Cu toate acestea, începutul Ramadanului în martie și închiderea de către Israel a acceselor în Fâșie pentru a împiedica ajungerea ajutorului umanitar l-au condus la o nouă serie: «Meniu de Ramadan», o continuare a vieții de zi cu zi a populației gazeze care suferă de insalubritate, boli, malnutriție infantilă severă și dificultăți în accesarea serviciilor de bază, precum lumină și apă.