Pe 2 mai 2017, la ora 8:45 dimineața, un grup de polițiști francezi cu un mandat de percheziție au năvălit într-o casă din Jonzac, un mic oraș breton, unde locuia chirurgul Joël Le Scouarnec.

Jandarmeria, în urma unei plângeri a unei vecine, o fetiță de șase ani, care susținea că a fost agresată, și a altor cazuri anterioare, suspecta de mult timp că acest bărbat este un pedofil periculos, care își folosea statutul de medic pentru a abuza de sute de minori. În interiorul casei au fost găsite zeci de păpuși cu obiecte sexuale atașate, numite cu nume de copii, 300.000 de fotografii cu pedofilie și zoofilie, 151 de videoclipuri și stick-uri USB. La sfârșitul percheziției, jandarmul Nadia Martino a descoperit sub saltea ultimele hard disk-uri, pe care Le Scouarnec stocase relatări despre majoritatea crimelor sale din 1990 până în 2014, aproximativ 50 de pagini pe an. Agenta s-a dedicat obsesiv cazului, a studiat cu atenție înregistrările, perversiunile sale, detaliile ascunse din relatări. Aceste documente au fost piatra Rosetta pentru descifrarea cazului, dar și o gaură neagră din care nu a mai putut ieși în anii următori.

Trauma pe care descrierea detaliată a pedofilului a provocat-o agentului Martino a determinat-o să-și ia un concediu, care a îndepărtat-o de la muncă în ultimii trei ani.

Vineri, distrusă, în lacrimi, în timp ce încerca să detalieze unele dintre pasajele din arhivele pe care le-a descoperit, nu a putut să-și finalizeze mărturia prin videoconferință în fața instanței care judecă cazul. „Aș vrea… Îmi pare foarte rău”, s-a scuzat ea pe ecranul care o conecta cu instanța. „În numele instanței, sperăm că veți putea să vă recuperați și să depășiți această încercare”, i-a urat președintele, înainte de a-i scuza mărturia. Durerea agentului Martino este, însă, cea mai clară reflectare a dezumanizării crimelor comise de chirurg. Relatarea insuportabilă a evenimentelor, conținută în materialele dosarului, la care a avut acces Джерело новини, va permite condamnarea acestuia la pedeapsa maximă.

Prima înregistrare găsită în jurnalul chirurgului, de asemenea în documentele pe care le-a separat cu grijă sub titlurile „vulvettes” (vulvite) și „quequettes” (pipițe), datează din 1990 și se referă la Delphine, o fetiță care avea atunci 10 ani și care fusese spitalizată cu apendicită acută.

Le Scouarnec, ca și în cazul celorlalte victime, i se adresa direct în înregistrările sale. „Delphine, când te-am văzut prima dată, nu erai încă trează complet. Așa că am putut să dau la o parte hainele care îți acopereau corpul gol, să-ți depărtez picioarele și să-ți admir micuța ta zonă intimă [...]. Nu am putut să-ți inspir mirosul de sex, să te mângâi. Păcat. Adio, micuță Delphine, te iubesc”, a încheiat el în prima înregistrare din jurnalul său, descriind în detaliu comportamentul său pedofil.

Schița chirurgului-pedofil în timpul procesului din Bretania. Alain Paillou (REUTERS) Cazul pedofilului Le Scouarnec, investigația și procesul său, sunt construite în jurul aceluiași element pe care el însuși l-a transformat în centrul perversiunii sale.

Timp de 18 ani, el a înregistrat toate crimele sale pe foi și în fișiere Word, unde scrierile sale se acumulau cu aceeași viteză ca și agresiunile sale. În toate înregistrările, el își descria pacienții și li se adresa direct. Îi clasifica după vârstă. Îi descria fizic, înregistra prima impresie pe care o aveau asupra lui și îi plasa întotdeauna într-un spațiu concret: sala de operație, cabinetul său sau o cameră. De asemenea, el detaliază dacă minorii erau singuri sau nu și cum a reușit să scape de posibilii martori și de părinții lor. Pe lângă aceste scrieri, el avea o listă în care își înregistra biografia criminală, cu nume, vârste, locuri și date. Sunt ani în care sunt puse liniuțe, pentru că a trebuit să șteargă unele, când a crezut că a fost descoperit de soția sa.

Vârsta medie a presupuselor sale victime în timpul comiterii violenței asupra lor este de 11 ani, după cum a confirmat procurorul în acest caz, Stéphane Kellenberger.

Din totalul de 158, bărbați și 141, femei. Doar 14 dintre ei aveau peste 20 de ani când au fost agresați, în timp ce 256 aveau sub 15 ani. Majorității le mărturisea dragostea, fără a arăta niciun regret sau vinovăție pentru ceea ce tocmai făcuse, întotdeauna în cabinet sau în sala de operație, unde veneau minorii, de obicei suferind de apendicită sau peritonită, care provocau dureri severe. „Nu te-ai lăsat atins, pentru că te durea burta...”, se lamenta el despre Delphine, despre care explica că a opus rezistență fără succes agresiunii.

Una dintre cele mai mici victime a fost Tiffene D.

În caietul său din 1996, el a scris: „Joi. 1 august. 17.30. În cabinetul meu: Am mângâiat micuții sâni și burta unei fetițe de un an și jumătate, care avea doar un scutec pe ea. Când mama ei s-a întors și s-a îndepărtat de mine, am ridicat coșul ca să-i văd zona pubiană. Din păcate, nu am putut rămâne singur cu fetița, ca să-i introduc degetele”. Pedofilul, care nu a arătat aproape niciun regret în timpul interogatoriului, a declarat poliției că nu a comis violențe sexuale asupra fetiței, dar vârsta ei fragedă nu ar fi fost un obstacol pentru el.

În cazul Le Scouarnec, există unele paralele cu cazul lui Dominique Péllicot, un bărbat care și-a drogat soția, Gisèle, timp de zeci de ani, pentru ca zeci de persoane pe care le-a cunoscut pe internet să o violeze în propria sa casă.

Pe lângă oroarea și amploarea crimei, rezonanța publică și mediatică a acestor cazuri, ambii bărbați au dorit să documenteze cu atenție aceste crime: unul prin înregistrări, iar celălalt prin scrierea minuțioasă a jurnalelor sale.

Exista o anumită plăcere în a păstra aceste acte și în a putea reveni la ele, în a construi o poveste prin suferințele victimelor sale adormite, dar și o conștientizare inevitabilă a faptului că aceste documente ar putea deveni dovada finală a vinovăției sale.

Ca și cum ar fi vrut cumva să lase indicii, pentru ca cineva să le poată descoperi. Laurent Layet, psihiatrul care l-a analizat pe Dominique Péllicot, condamnat în decembrie la 20 de ani de închisoare după un proces de patru luni (la fel ca Le Scouarnec), consideră că „aceasta face parte din mecanismul perversiunii acestui tip de oameni, care presupune, pe de o parte, o nevoie de control și o aspirație spre dominare, iar aceasta include înregistrarea a tot, documentarea acestuia”. „Pe de altă parte, este o modalitate de a prelungi actul criminal. Păstrând dovezile crimei, ei prelungesc plăcerea pe care aceasta le-o oferă, iar această catalogare este de obicei minuțioasă, ei petrec timp referindu-se, clasificând”.

Layet notează că, probabil, există o disociere sau o dublă personalitate (profilul său psihiatric nu a fost încă prezentat): „Acesta este ceea ce le permite să arate o imagine respectabilă și o imagine de tată bun sau soț, pe de o parte, și apoi să comită crimele lor și să le prelungească atât de mult timp”.

Aceasta este, după cum spune el, „ca un hard disk care funcționează mai întâi cu o parte și apoi cu alta, fără nicio coliziune”.

Membrii familiei sale îl descriu pe Le Scouarnec ca pe un om foarte inteligent și educat, curios și iubitor de muzică clasică.

Părea că se străduiește să-și scrie jurnalele murdare. „În această funcționare a schemei perverse, ei pun adesea inteligența în slujba acestei perversiuni și, prin urmare, sunt descoperiți mai târziu. Cei care nu sunt inteligenți sunt prinși mai devreme”.

Ultimele înregistrări din saga literară murdară a pedofilului datează din 2014. În special, 3 ianuarie.

Ultima victimă despre care vorbește este Hugo S., care avea 10 ani. „Vineri, 3 ianuarie. 9.30. În camera lui din Jonzac. Hugo este un băiat foarte simpatic, iar în acea zi, când băiatul era singur în camera lui, am profitat de acest lucru, i-am dat pantalonii jos (...)”. Când jandarmul a descoperit caietele, iar poliția l-a căutat pe Hugo S. pentru a-l interoga, el era încă minor. Le Scouarnec a declarat anchetatorilor că i-a fost „suficient să-l atingă pe băiat pentru câteva momente”, pentru a-l descrie apoi în jurnalele sale negre.

Hugo Lémonier, jurnalist Mediapart și autor al cărții Piégés, dans le journal intime de Dr. Le Scouarnec, o investigație asupra acestui caz, consideră că în jurul medicului nu a existat o lege a tăcerii, ci este vorba despre o paralizie pe care o provoacă de obicei viața într-un mediu incestuos.

Jurnalele? „Este ceea ce se întâmplă cu colecționarii, iar el este unul. La el au găsit peste 300.000 de fișiere. Dar acest lucru nu este excepțional. Acest tip de oameni păstrează totul, ei vor să creeze o comoară din imagini pedofile. Ceea ce este ciudat la el este că a scris atât de mult, dar aceasta făcea parte din comoara sa. De asemenea, a scris de mână, da, dar apoi a scanat acest lucru. Acestea sunt autoficțiuni pedocriminale. Dar jurnalele le-a transferat în Word. Și acesta era tot ce avea, familia îl abandonase deja”. Și aceste documente le-a acumulat ani de zile, în ciuda faptului că ar fi putut atrage o condamnare. „El credea că este mai presus de lege, nu credea că va fi arestat. De aceea a continuat să facă acest lucru”, notează el.

Citirea jurnalelor lui Le Scouarnec este o traumă pentru oricine aprofundează textele sale fără o pregătire specială.

Lémonier, ca și jandarmul care le-a descoperit, a recurs, de asemenea, la terapie psihologică pentru a rezista: „Desigur. Și am plâns și am plâns cu jandarmul. Cine este supus acestor scrieri în mod masiv, nu poate evita o empatie enormă față de ea. Și cred că ar trebui să fie premiată pentru munca pe care a depus-o. Pentru sacrificiul ei. Fără ea, acest caz nu ar fi existat”.