În câteva cuvinte
Explorați clasici ai genului noir japonez prin colecția de povestiri a lui Junichiro Tanizaki și romanul detectiv al lui Akimitsu Takagi. Aceste două cărți prezintă diverse fațete ale literaturii criminale din Japonia, oferind intrigi captivante și o imersiune profundă în atmosferă.
Noir-ul japonez este un univers distinct. La fel ca multe alte aspecte ale țării asiatice, autorii săi ajung la noi treptat și cu o doză mare de fascinație. Au existat succese notabile în acest gen, dar astăzi vă prezentăm două exemple clasice ale diversității literaturii criminale japoneze.
Aceste două cărți, complet diferite una de alta, oferă o perspectivă excelentă asupra profunzimii și complexității genului. Vă invităm să vă scufundați în lumea misterelor, secretelor și investigațiilor neobișnuite.
Prima carte este „Patru Cazuri Criminale” de Junichiro Tanizaki (1886-1965). Deși Tanizaki nu este un autor exclusiv de ficțiune criminală și este cunoscut ca un candidat peren la Premiul Nobel, în această colecție demonstrează o măiestrie în scrierea poveștilor detectiviste. Rezultatul este inegal, dar efortul merită. Prima poveste, „Cazul Băii Yanagi” (1918), folosește un narator nesigur (un tânăr cu probleme mentale care mărturisește o crimă) și strategia narativă încadrată, dar s-ar putea să nu atingă pe deplin efectele dorite pentru cititorul modern; pare mai degrabă o poveste de groază care nu se încheagă. A doua poveste, „Pe Drum” (1920), merge dincolo de omagiul adus romanelor detectiviste și lumii deductive a lui Sherlock Holmes. Elaborează un joc curios: un investigator trebuie să verifice un bărbat pentru a-i certifica aptitudinea de a se căsători cu logodnica sa, fiind angajat de viitorii socri. Tanizaki răstoarnă situația într-un mod genial, conducând povestea pe un drum neașteptat și lăsând cititorul uimit. Despre a treia, „Hoțul” (1921), se poate spune puțin fără a dezvălui intriga, dar anticipează cu câțiva ani o soluție găsită de maestral Agatha Christie într-unul dintre cele mai bune romane ale sale (deși povestea în sine nu se ridică la acel nivel). Ultima, „Diavolii în Lumina Zilei” (1918), este cea mai complexă și interesantă, cu o țesătură narativă superbă, o capcană ingenioasă pentru protagonist și un deznodământ de mare finețe. Important este că, spre deosebire de primele două povestiri, personajul feminin principal joacă aici un rol semnificativ, nefiind doar un simplu accesoriu.
A doua carte este „Misterul Femeii Tatuaje” de Akimitsu Takagi. Acțiunea romanului din 1948 se desfășoară în Tokyo anului 1947, un oraș devastat, dar plin de viață. Cartea este impregnată de spiritul clasicilor polițiști occidentali, incluzând referințe metaliterare apreciate de fani. Cu calmul tradițional în genul japonez, autorul ne introduce mai întâi în lumea artei tatuajului (interzisă la acea vreme) prin personajul Kinue Nomura – o femeie pe cât de fascinantă, pe atât de întunecată. Narațiunea principală este purtată de Kenzo, un medic legist îndrăgostit de Kinue, și fratele lui Daiyu, un investigator de top din poliția din Tokyo. O serie de crime ritualice legate de tatuaje declanșează acțiunea investigativă a fraților și deschide poarta către o lume subterană fascinantă. Detaliile procedurale (autopsii, interogatorii, deducții) sunt prezentate cu precizie uimitoare și un ritm alert, undeva la granița dintre literatura de înaltă calitate și raportul polițienesc. Modul în care este introdus personajul care deblochează investigația și cum acesta folosește șahul și jocul de Go pentru a descoperi slăbiciunile suspecților este original și captivant. Nu există surprize majore sau răsturnări spectaculoase de situație, romanul nu are acest stil și nici nu are nevoie. În schimb, oferă un ritm constant care culminează într-un final pe măsura întregii construcții narative.
Aceste două opere oferă o excelentă oportunitate de a descoperi clasici ai genului criminal japonez.
