Este esențial să facem distincția între disconfortul emoțional cauzat de o circumstanță stresantă, acută sau cronică, și trauma psihologică generată de un eveniment traumatic.

În primul caz, vorbim despre o problemă adaptativă ce are ca sursă adversități frecvente în viața cotidiană, cum ar fi dificultăți de adaptare la locul de muncă, un doliu recent, rupturi nedorite ale relațiilor de cuplu sau conflicte familiale cronice. În aceste situații, persoanele pot simți anxietate, tristețe sau iritabilitate, își pot schimba comportamentul, pot avea dificultăți cu somnul sau o oboseală mentală neobișnuită ce le interferează negativ cu calitatea vieții. Aceste simptome pot fi moderat intense și pot afecta parțial funcționarea zilnică, dar, în general, remit în câteva luni, cu condiția ca situația stresantă să se rezolve sau persoanele afectate să dispună de resurse psihologice pentru a-i face față și să aibă sprijin social ori activități alternative reconfortante pentru a-și relua viața obișnuită.

Este adevărat că în anumite circumstanțe aceste probleme adaptative se pot complica. Aceasta se întâmplă atunci când persoana afectată are deja vulnerabilități, este obligată să suporte un eveniment stresant intens și de durată (cum ar fi cazul îngrijitorului unic al unui bolnav cronic incapacitat) sau traversează circumstanțe biografice complicate (un divorț problematic, o situație economică precară).

Dimpotrivă, un eveniment traumatic este un eveniment negativ vital de mare intensitate care generează o amenințare gravă la adresa integrității fizice sau psihologice a unei persoane, îi produce o suferință intensă și îi depășește capacitatea de a face față cu resursele psihologice, familiale și sociale disponibile. Aceste evenimente pot fi fortuite, cum ar fi o catastrofă naturală sau un accident, sau intenționate, cum ar fi o agresiune sexuală, violența domestică, hărțuirea școlară, un atentat terorist, tortura sau efectele războiului. Evenimentele intenționate (sau cele fortuite, dacă răspund unei erori umane sau au fost gestionate inadecvat) pot genera traumă psihologică mult mai frecvent decât cele pur întâmplătoare.

Mai mult, există circumstanțe în care situația traumatică se poate agrava. De exemplu, atunci când factorii declanșatori sunt continui în timp (cum ar fi violența de gen sau abuzul sexual asupra copiilor), afectează etape de dezvoltare deosebit de vulnerabile (precum copilăria sau adolescența) sau autorii evenimentului sunt persoane apropiate victimei (părinți, profesori, parteneri sau alte persoane cu legături afective). Acesta produce la persoana afectată ceea ce se numește o traumă complexă, conform CIM-11 (OMS, 2022).

La rândul lor, evenimentele traumatice depășesc adesea persoana afectată. În realitate, ele acționează ca o piatră aruncată într-un lac, formând valuri sau cercuri concentrice în apă. În primul cerc se află victima directă; în al doilea, familia și prietenii, care trebuie să facă față durerii celor dragi; și în al treilea, colegii de muncă sau membrii comunității, care se simt speriați sau nu vor să se implice și se retrag într-un exercițiu de inhibiție.

Dincolo de simptomele specifice indicate de DSM-5-TR (APA, 2023), precum gânduri intruzive, comportamente de evitare, alterări ale sistemului de alertă sau stare de spirit negativă, nucleul traumei îl constituie umilința, neajutorarea și ruptura sentimentului de siguranță. Persoana traumatizată experimentează o trăire bruscă de neputință, o percepție a incontrolabilității viitorului și o pierdere fundamentală a încrederii în sine și în ceilalți. Iar în cazul traumei complexe, la aceste simptome se adaugă dificultățile în reglarea emoțională, sentimentele de vinovăție și rușine (care complică relatarea celor întâmplate) și inhibiția de a exprima sentimente de intimitate și tandrețe cu cei dragi. În plus, în anumite circumstanțe, aceste trăiri traumatice se pot manifesta sub formă de tablouri clinice sau simptome aparent nelegate de ele, precum auto-vătămarea sau ideea suicidară.

Chiar și în cele mai traumatice evenimente, ființele umane au mai multă reziliență decât își pot imagina a priori. Deși există persoane pentru care un astfel de eveniment este ca și cum trenul vieții lor ar fi deraiat brusc, există resurse naturale pentru a depăși adversitatea fără a ceda în fața circumstanțelor extreme pe care viața le poate oferi. Dar, în plus, societatea trebuie să fie activ solidară cu cei care au suferit un eveniment traumatic. Dacă a fost incapabilă să protejeze victimele de răul suferit, trebuie, cel puțin, să se implice activ în recuperarea lor și să le pună la dispoziție mijloacele necesare pentru a face acest lucru. Calitatea morală a unei societăți poate fi măsurată prin tratamentul acordat acestor persoane.

Tratamentul psihologic al problemelor adaptative nu este același cu cel al traumei psihice. Dacă persoana a experimentat o circumstanță stresantă, trebuie identificat corect motivul de îngrijorare, modificate gândurile disfuncționale și învățat cum să comunice și să facă față stresului, precum și cum să se readapteze la noile circumstanțe. Obiectivul este reducerea disconfortului emoțional, recuperarea funcționării cotidiene și dezvoltarea strategiilor eficiente de coping pentru reducerea conflictului. O terapie de sprijin scurtă, focalizată pe problemă, și un plus de suport familial și social sunt de obicei suficiente.

În schimb, terapia necesară pentru traumă necesită o structurare și o durată mai mare, mai ales în cazul traumei complexe. Aceasta trebuie să se concentreze pe reconstrucția identității, pe restabilirea încrederii interpersonale pentru a face față procesării celor întâmplate, pe reducerea simptomelor specifice (printre care coșmarurile repetate) și pe modificarea sentimentelor de vinovăție și rușine experimentate. Terapia cognitiv-comportamentală centrată pe traumă și desensibilizarea și reprocesarea prin mișcările oculare (EMDR) sunt tratamentele de elecție în aceste cazuri, cu o alianță terapeutică solidă și suport psihofarmacologic dacă apar simptome de depresie, anxietate intensă sau insomnie severă.

Pe scurt, nu tot disconfortul emoțional suscitat de o experiență adversă în viață trebuie considerat o trăire traumatică și nici tratat ca atare. În caz contrar, se abuzează de un termen – traumă – care are conotații proprii și necesită o abordare specifică și mai complexă.