În câteva cuvinte
Într-un pitoresc oraș mediteranean, o zi de primăvară este brusc întreruptă de apariția unui cortegiu funerar. Autorul reflectă asupra contrastului dintre viața trepidantă din jur și procesiunea solemnă, marcată de moartea unei tinere femei.
Dimineața zilei de 2 mai a început cu o ploaie de noroi care mi-a lăsat mașina plină de pete, stricându-mi caroseria și hainele. Am blestemat ghinionul și am implorat clemență cerului. Se pare că m-a ascultat, pentru că pe la mijlocul după-amiezii s-a înseninat și a devenit una dintre acele zile spectaculoase de primăvară în care soarele îți încălzește sufletul fără a-ți arde corpul. Munca își recapătă condiția sa biblică de blestem pentru urmașii lui Adam și Eva păcătoși. Nu era cazul meu, eram liberă. Mă aflam într-unul dintre acele sate mediteraneene idilice ale căror buganvilia pe pereții văruiți domină postările de pe Instagram. M-am refugiat pe terasa unei gelaterii unde orzata avea gust de migdale, granita de lămâie proaspăt culeasă din copac, iar primul meu "negru și alb" din sezon – cafea rece și lapte merengat – îl sorbeam de parcă urma să fie interzis, o adevărată binecuvântare. Nimic și nimeni nu-mi putea amărî dulceața până la ultima sorbitură, credeam. Ce proastă curajoasă!
Deodată, în fața ochilor mi s-au materializat două mașini funerare, una albă și alta neagră, mergând cu 5 km pe oră, ocupând toată lățimea străzii și atingând rochiile vaporoase cu volane care se poartă anul acesta, expuse ca niște bijuterii la ușile magazinelor. În spate, peste o sută de îndoliați însoțeau doliul pe jos până la biserica parohială, pe ritmul clopotelor care băteau pentru moarte. Ceasurile telefoanelor mobile s-au oprit și și-au continuat cursul inexorabil în același timp. În timp ce înăuntru se celebra slujba de înmormântare, cu ușile larg deschise pentru că nu încăpeau toți, afară viața fierbea.
Spaniolii își prelungeau prânzul cu cafele și băuturi; turiștii se grăbeau să profite de "happy hour", savurând două băuturi la prețul uneia înainte de cină, toți fericiți și mulțumiți. Până când cele două mașini mortuare – cea neagră plină de flori, cea albă cu corpul unei tinere femei care nu va ajunge bătrână – au luat drumul cimitirului și sărbătoarea a putut continua fără mustrări de conștiință.
Nimic nou, de acord. O moarte crudă, nedreaptă și tristă ca toate, cu atât mai mult dacă se întâmplă într-un mai înflorit. Nu am cunoscut-o pe cea decedată, dar în această vară, când voi purta a nu știu câta rochie de in, pe care nu aveam nevoie, dar am cumpărat-o în acea zi, va fi în memoria ei.
