În câteva cuvinte
Memoriile lui Zygmunt Bauman, "Viața mea în fragmente", oferă o incursiune sinceră în complexa sa identitate de evreu polonez. Cartea abordează istoria Diasporei, provocările antisemitismului și Holocaustului, prezentând totodată o viziune critică asupra sionismului și înființării statului Israel.
Zygmunt Bauman, unul dintre cei mai importanți sociologi și gânditori umanști ai epocii noastre, oferă o perspectivă profund personală asupra vieții și identității în memoriile sale, „Viața mea în fragmente”.
Istoria poporului evreu este marcată de Diaspora. După așa-numitele „războaie evreiești” cu Roma, în special după revolta din anul 132 d.Hr. condusă de Șimon bar Kokheba, evreii au pierdut pentru multe secole, până în 1948, controlul asupra teritoriului lor. A doua dată romană, în mod special, a însemnat începutul Diasporei – cuvânt grecesc ce înseamnă „dispersie” – inițial pe pământurile Mediteranei, apoi pe continentul european. Datorită fundamentului extrem de puternic al religiei lor, evreii au petrecut nouăsprezece secole spunându-și unii altora o formulă bine cunoscută, care astăzi nu mai este folosită: „La anul în Ierusalim”, oraș sfânt pentru ei, dar, spre marea complicație, sfânt și pentru creștini și musulmani – un haos enorm.
Evreii din Diasporă, este foarte adevărat, nu au încetat să sufere situații umilitoare și atacuri criminale din partea comunităților în care conviețuiau pe jumătate – ghetourile erau aproape autosuficiente în interiorul orașelor – și violența antisemită a devenit pretutindeni pâinea cea de toate zilele. Repere memorabile ale acestei violențe au fost pogromurile din secolul XIV (masacrul din 1391 de la Barcelona, de exemplu), expulzarea evreilor din regatele Spaniei și Portugaliei în secolul XV și anihilarea în masă a evreilor europeni de către Hitler începând cu așa-numita „soluție finală”. Acest episod a potențat crearea unui stat evreu în Palestina, așa cum s-a spus, loc spre care evreii din Europa emigrau deja de decenii, mânați de mișcarea sionistă.
Acestea fiind spuse – pentru că este bine să explicăm întotdeauna totul cu maximă detaliere – vom spune acum că nu toți evreii din Europa au crezut în acest apel de a ocupa vechiul „pământ promis”, printre altele pentru că, grație legilor favorabile evreilor promovate de multe țări în secolul XIX, ei se bucurau acolo de o relativă libertate de mișcare și acțiune. Altfel spus: evreii din Franța se considerau francezi, cei din Germania germani, cei din Polonia polonezi. Aceasta este ceea ce Zygmunt Bauman explică în una dintre cele mai bune cărți apărute recent: „Viața mea în fragmente”.
Bauman nu a avut o viață ușoară și a fost ținta batjocurii și a loviturilor din partea polonezilor non-evrei încă de mic; dar nu povestește despre asta cu resentiment. Era ceva considerat firesc. Omul nici măcar nu insistă când se referă la Holocaust, de la care el și familia sa s-au salvat aproape printr-un miracol. Mai degrabă, pune un accent remarcabil – care i-ar fi costat mulți dușmani dacă nu ar fi fost publicată cartea după moartea sa – pe ceea ce am scris mai sus. Spune în aceste memorii: „Sunt un evreu polonez”. Și când i s-a spus (în Catalonia spun „propria identitate”, ceea ce este o redundanță): „Amintește-ți că ești evreu și că aparții poporului evreu”, el s-a gândit: „Poporul meu? Cine sunt oamenii poporului meu? Și de ce este al meu? Pur și simplu pentru că ‘aparțin’ lui? Trebuie să aparțin unui loc? ... Și dacă aș vrea să aparțin unui loc, de ce ar trebui să fie o națiune?” Cu câteva pagini mai sus, se exprima în aceiași termeni menționați: „O persoană poate trăi doar într-o țară bună, iar o țară bună este cea în care oamenii trăiesc bine”. În latină, din nou: Ubi bene, ibi patria.
Cartea este, de la un capăt la altul, de o sinceritate copleșitoare, și aceasta pentru simplul fapt că în niciun moment nu recurge la acea auto-compătimire (self-pity) pe care o folosesc uneori evreii cei mai umiliți și anihilați, și, mai mult, fără „self”-ul, prietenii necondiționați ai cauzei sioniste și ai statului Israel. Poate că în lume există mai mult de o populație, o rasă, o limbă sau niște obiceiuri care merită o pietate similară cu cea pe care o acordăm întotdeauna descendenților lui Moise, Avraam și Iacob, dar nu ne gândim la asta.
Este rar ca cineva să-și arate entuziasmul pentru o carte contemporană; dar aceste memorii ale lui Zygmunt Bauman – adăugând, în ultimele pagini, o critică nemiloasă dar raționată a operei și moralității sale – sunt unul dintre cele mai bune documente de care dispune astăzi cititorul pentru a înțelege ce a însemnat așa-numita „asimilație” a evreilor în cultura europeană și în ce măsură a fost o eroare de dimensiuni deja calculabile ca Națiunile Unite să impulsioneze crearea statului Israel. Însuși Bauman a petrecut doi ani la Tel Aviv, dar s-a întors în Europa de îndată ce a putut.
