Când Abel a ieșit din casă în această dimineață, în Barcelona, ziua părea ca oricare alta.

De la etajul nouă unde locuiește și, cu autonomia pe care i-o permite scaunul său cu rotile, a luat liftul până la stradă. «Am fost la un centru de zi unde merg în fiecare dimineață», explică el. La ora cinci după-amiaza, deja întors, din fața blocului său, pe Gran Vía din Barcelona, povestește că nu are cum să se întoarcă în apartament deoarece liftul nu funcționează. «De la 13:30, când am plecat de acolo [de la centrul de zi], m-am plimbat pe străzi și în fața blocului», explică, liniștit, vecinul din Barcelona, în vârstă de 46 de ani, care se deplasează cu scaunul cu rotile din cauza sclerozei multiple. Dacă lumina nu revine, nu știe foarte bine ce va face. «Locuiesc la etajul nouă», subliniază el. Cea mai fezabilă opțiune, spune el, este să rămână unde este: «Voi dormi în fața blocului, în scaun, pentru că se întinde».

În timp ce povestește situația sa, împăcat, vecinii intră și ies din clădire. Cel mai comun subiect de conversație este mâncarea: de unde să cumpere pâine, dacă majoritatea cuptoarelor au rămas deja fără, sau cum să gătească dacă aragazul este electric. Pe lângă tot ce se află în frigider și se va strica și lipsa de numerar: doar cei mai prevăzători se felicită că au ceva mărunțiș cu care au cumpărat pâine feliată. Între o conversație și alta, nu este nimeni care să nu-i ofere ajutor lui Abel. Locuiește cu mama sa, în vârstă, la etajul nouă, și care nu a îndrăznit să se miște din apartament. Unii vecini au anunțat-o că Abel este jos, și s-a apropiat și unul dintre frații săi. Înainte, încercaseră să-l contacteze la telefonul centrului de zi, dar, ca toată lumea, nu a fost posibil să vorbească cu el.

«Vecinii sunt toți foarte amabili și mi-au spus că îmi aduc mâncare, o pătură», explică Abel. «Chiar și unii s-au oferit să mă urce», adaugă el. La intrarea în clădire, una dintre cele construite în timpul dezvoltării franchiste, un tânăr din afara imobilului, dar care captează imediat situația, frânează mersul și se oferă și el: «Este nevoie de ajutor?». «Dar eu nu mă despart de scaun», glumește Abel, despre aparatul cu care se deplasează, și care permite chiar să se ridice în picioare, după cum explică, dar care cântărește foarte mult. Portarul clădirii i-a spus deja că dacă el rămâne în fața blocului, ea i se alătură: «Eu îmi cobor sacul de dormit aici și stau să-i țin companie». Unii vecini pregătesc deja un comando de palier pentru a-l urca pe Abel cu toții dacă lumina nu revine. Scaunul, în cel mai rău caz, ar putea rămâne jos legat cu un lacăt în fața blocului.