Faptul că Parchetul pentru Minori din Barcelona a solicitat din nou ieri suspendarea publicării de către editura Anagrama a cărții „El odio” („Ura”), pe care Luisgé Martín a dedicat-o lui José Bretón, dezvăluie complexitatea unui caz în care libertatea de exprimare a unui scriitor intră în conflict cu dreptul la onoare și la intimitate a doi copii asasinați și a femeii căreia, prin uciderea lor, un soț abuziv (și în proces de separare) a vrut să-i facă rău. Solicitarea lui Ruth Ortiz de a opri preventiv distribuția cărții fusese respinsă luni de un judecător de la Audiencia Provincial din Barcelona, argumentând că nu dispunea de elemente pentru a evalua dacă opera încalcă legea.

Literatura sau cinematografia s-au inspirat adesea din fapte reale: uneori cu scopul de a explica evenimente din trecut, adesea de o cruzime infinită; alteori, cu scopul de a le denunța. În acest caz, autorul își declară intenția de a înțelege cum funcționează mintea unui asasin și motivele unei uri care l-a determinat să folosească moartea copiilor pentru a o tortura pe viață pe mamă. Cu toate acestea, inexplicabil, autorul a exclus mărturia ei. A făcut acest lucru pentru ca, după cum menționează în lucrare, niciun alt punct de vedere decât cel al paricidului să nu-l distragă de la obiectivul său și pentru a nu o „mortifica” pe mamă „cu investigații”. Prima justificare frizează frivolitatea. A doua a sfârșit prin a o face. Ruth Ortiz nici măcar nu a fost informată despre existența cărții până când editura nu a anunțat publicarea acesteia.

Cazul a stârnit un val de indignare de înțeles, având în vedere impactul cauzat de asasinarea a doi copii de șase și doi ani de către tatăl lor. Procesul din 2013, care l-a condamnat la 40 de ani de închisoare, a stat la originea a ceea ce astăzi numim „violență vicariantă” — cea comisă împotriva copiilor ca instrument pentru a răni mama — și mulți cetățeni au înțeles că a da voce doar asasinului — oricât s-ar declara căit — echivalează cu a condamna mama să retrăiască supliciul îndurat. Coliziunea dintre dreptul la onoare și intimitate și dreptul la libertatea de exprimare este flagrantă în acest caz. Nu există o cale de a stabili de la ce moment este legitim să se scrie despre un episod atât de abominabil, și de fapt au existat numeroase relatări jurnalistice și documentare dedicate acestui caz. Ceea ce pare însă necesar este un anumit mod de abordare.

Greșeala autorului și a editurii nu constă în oportunitatea operei, ci în ascunderea față de mamă — victimă directă a violenței vicariante prin asasinarea copiilor săi — a existenței proiectului și în neaplicarea unui scrupul excepțional în reconstrucția și analiza unei povești în care profilul izolat al asasinului nu explică o violență care este structurală. Când sunt în joc viața și moartea unor persoane menționate cu nume și prenume, scara obligațiilor profesionale și morale care trebuie asumate transcende literatura. Și în acest caz, a fost foarte insuficientă.

Justiția va stabili dacă „El odio” încalcă, total sau parțial, legea și dacă există temei pentru a face un pas atât de grav și excepțional într-o democrație precum cenzurarea unei cărți. Între timp, editura are tot dreptul să o publice. Justificarea pentru suspendarea preventivă a distribuției sale nu poate consta în durerea derivată din lectură. Dar ceea ce adaugă durere la durere este faptul că volumul suferă de judecăți pripite, insinuări neverificate și o reconstrucție credulă a actelor și gândurilor unui asasin.