Nu găsesc un început potrivit pentru cronică

Nu reușesc să găsesc un început potrivit pentru cronica pe care trebuie să o predau sâmbătă, 15. Deși mă gândesc la ea de câteva zile, fiindcă sunt o persoană prevzătoare, nu găsesc notițele salvate în dosarul intitulat: "Furt-găsire. Vic-Barcelona". Mă simt nesigur fără însemnări, predispus la blocaje din cauza numeroaselor versiuni salvate ale unui document Word, dintre care nu o mai disting pe cea originală, din cauza lipsei unui stilou care-mi place mult pentru scrisul meu variabil, sau din cauza pierderii acelui pix care-mi amintește de maestrul Fancelli. Un chin ridicol, mereu în conflict cu mine însumi, paralizat de fleacuri și de dificultatea de a gestiona timpul, sclav al unei metode la care renunț doar când mă presează ceasul, o circumstanță care, în mod curios, se repetă foarte des, mai ales la meciurile Barcelonei.

Mi-aș dori să pot scrie fără a fi atât de maniac și obsesiv cu ordinea, până în punctul în care nu pot începe o sarcină sau continua rutina zilnică fără a găsi acel obiect pe care îl caut, fără să știu dacă s-a pierdut sau l-am mutat, o tensiune care mă face să-mi pierd concentrarea și o disperare pe care nici măcar cartea lui Marie Kondo, "Magia Ordinii", nu a vindecat-o. Acum, de exemplu, nu-mi găsesc o pereche de ochelari care-mi plac, în ciuda multitudinii de magazine de optică din Barcelona. Niciunii nu sunt ca acei Ray-Ban pe care i-am uitat pe bancheta unui taxi în drum spre o conferință la MUHBA Oliva Artés. Șoferul a dispărut după ce mi-a dat o chitanță care făcea referire la o companie care nu a știut niciodată nimic de ochelarii mei, deși nu am încetat să sun și să merg timp de o lună la biroul de obiecte pierdute din Barcelona.

Am rămas cu un bon și un număr de telefon care m-au ajutat doar să-mi amplifice furia, fără să știu dacă ochelarii mei au fost luați de taximetrist sau de clientul care a urcat după mine, convins fiind că i-am scos pentru o clipă - îi purtam când am urcat - și am fost neatent din cauza grabei de a nu întârzia la întâlnirea de la MUHBA. Nu am simțit niciodată atâta afecțiune pentru acei ochelari negri, cu ramă groasă, progresivi, care se potriveau atât de bine pe puntea nasului meu mare, până când i-am pierdut, un adio fără consolare, pentru că niciunii dintre cei pe care îi port acum nu au reușit să devină *ai mei*, așa că încă mai caut prin Barcelona. Mi-am pierdut și telefonul mobil de mai multe ori și, în mod curios, ultima dată mi-a fost returnat cu amabilitate de persoana care s-a așezat pe locul de pe care tocmai mă ridicasem înainte de a părăsi barul de la Terasa Martínez.

O chestiune de secunde rezolvată prin generozitatea acelui client care a observat o neatenție minoră în comparație cu ultima pățanie, nu cu mult timp în urmă, în Vic. Îmi însoțisem mama la Centrul Oftalmologic VSK când, pe drumul de întoarcere spre casă, mi-am dat seama că nu mai am laptopul pe care îl luasem cu mine la consultație pentru a câștiga timp în sala de așteptare, lucrând la un articol despre Camp Nou. Laptopul trebuia să fie neapărat în biroul oftalmologului, dacă nu se afla în mașina mea sau acasă, în Perafita. Nerăbdarea, însă, a crescut, deoarece era amiază și clinica nu mai primea pacienți până la ora 16:00. Nu am mâncat niciodată atât de repede ca în acea după-amiază, până când pe telefonul meu a apărut un mesaj direct de pe X: "Bună, Ramon. Ți-ai pierdut laptopul în Vic? Dacă da, sună-mă" și îmi lăsa un număr de telefon. Semnat: Mia Ordeig.

Josep Maria Ordeig este o figură emblematică a unui sport atât de iubit precum hocheiul pe patine, campion cu Vic, Barça și echipa națională a Spaniei, câștigător al Cupei Europei și al Campionatului Mondial, legat și de Voltregà, în prezent antrenor la Sant Just și fiul legendarului Catxo Ordeig. Palmaresul său este la fel de admirabil ca jocul și bunătatea sa, după ce mi-a alinat suferința explicându-mi că laptopul meu se afla la Intac Vic, o firmă de referință în domeniul serviciilor de Resurse Umane, situată în clădirea Can Maurici, aceeași clădire care până în 2004 a fost o academie educațională foarte apreciată în Osona. Acum găzduiește diferite birouri, precum cabinetul la care merge mama mea, Intac și Cemgine, un centru de specialități medicale în Ginecologie și Obstetrică. Nu este reclamă, ci un mod de a-mi exprima recunoștința față de cele două angajate care au găsit laptopul meu Compaq.

Computerul rămăsese pe o canapea de la parterul clădirii Can Maurici, unde se odihnea mama mea, a cărei autonomie este limitată la cei 93 de ani ai săi, în timp ce eu mă duceam să iau mașina parcată la Seminari. Nu am fost niciodată conștient de locul în care aș fi putut lăsa laptopul după un du-te-vino care m-a dus și pe la chioșc înainte de a mă întoarce la Perafita. Până când m-a anunțat Mia Ordeig, după ce soția sa, angajată la Intac, a deschis capacul laptopului, a apăsat butonul de pornire, a observat numele meu - lipsea parola - și a aflat de legătura mea cu soțul ei prin pasiunea pentru hocheiul pe patine și pentru Voltregà. Nu m-ar fi putut ajuta dacă nu ar fi intervenit o angajată de la Cemgine, care a găsit laptopul în hol și l-a dus la Intac, crezând că ar putea aparține unuia dintre studenții care urmează cursuri în acel centru de servicii și formare din Vic.

O salvare pe cât de rocambolescă, pe atât de romantică, rezolvată prin priceperea și mărinimia a două femei și a unui prieten, trei persoane altruiste și preocupate să dea de urma proprietarului laptopului Compaq. Ușurarea și bucuria au fost atât de mari încât încă nu mi-am revenit din emoție și nu mă opresc din a trece prin fața clădirii Can Maurici. M-am simțit foarte norocos, până într-acolo încât, pentru o dată, m-am lăsat purtat de aventură și am început să scriu fără notițe, fără originalul Word, fără stiloul preferat și fără pixul lui Fancelli. Un mod de a fi consecvent cu modul în care am recuperat laptopul și de a învinge teama de ridicol, de a fi mai natural și de a nu forța atât de mult textul, de a mă elibera de presiune și de a-i îmbrățișa pe cei care se bucură de dezordine și nu suferă niciodată din cauza unor lucruri ca ale mele atunci când trebuie să scrie o cronică având timp la dispoziție, și nu cu stresul pe care îl presupun textele despre Barça.

Cum se poate ca, fiind atât de meticulos, să uit de Compaq? Am avut mult noroc și ar trebui să fiu foarte fericit, dar încă îmi lipsesc ochelarii; sunt un caz pierdut.