Duke Ellington la pian, Ivie Anderson cântă.

Iubirea e ca o țigară. Aud cântecul în amurg, când ziua se pregătește de culcare. Acum, că fumatul e un păcat, îmi amintesc că a existat odată un fum albastru care, în timp ce te ucidea, te făcea fericit. Iubirea era ca acea țigară care ardea pe măsură ce se apropia de buzele tale și lăsa scrumul în urmă. Iubirii i se spune cer, i se spune stea care strălucește în întuneric, pasăre în zbor, floare de primăvară. Nu există așa ceva, cântă Ivie Anderson cu vocea ei arsă. Iubirea e ca o țigară. O ții între degete, o duci la buze, inima o aprinde și jarul creează o cenușă care este durerea pe care o produce când, cu ultima suflare, iubirea te părăsește și se stinge.

Se putea întâmpla, de asemenea, ca acea țigară să se aprindă cu soarele dimineții, stând pe cheiul golfului, așa cum cântă Otis Redding, în timp ce privești cum crește și scade valul. Navele pe care le vezi plecând din port nu transportă pasageri veseli care te salută de pe punte cu brațele; sunt nave de război încărcate cu soldați care merg să-și ucidă frații într-o țară îndepărtată pe care nu o cunosc. Îi vei vedea plecând iar și iar. Unii nu se vor mai întoarce. Mulți se vor întoarce într-o pungă neagră de plastic. S-ar putea să crezi că, orice ai face, nimic nu se va schimba, că nu-ți rămâne decât să stai pe cheiul golfului, privind cum crește și scade valul în tăcere, fumând o țigară până când vine noaptea.

Poate că lumea este pe cale să se rupă sub o ploaie de oțel, dar totul ar putea avea din nou sens dacă dezordinea istoriei s-ar supune frumuseții măsurate a unui hexametru din Pindar, ar fi suficient un singur vers binecuvântat de zeii antici sau acel cântec pe care îl cântau Ivie Anderson și Otis Redding. Stând pe cheiul golfului, privind navele de război intrând și ieșind, îți aminteai de acea iubire care îți ardea buzele.