Când am început acum câteva luni să organizez, jumătate în glumă, jumătate în serios, un kit de supraviețuire, ultimul lucru pe care mi-l doream era ca Uniunea Europeană să-mi recomande oficial să fac asta. Pactul imaginar din mintea mea era următorul: eu mă pregăteam pentru o eventualitate extrem de improbabilă și, în schimb, lumea mea rămânea liniștită. Desigur, nu aveam nici cea mai mică intenție să mărturisesc într-o rubrică din Джерело новини că mi-am cumpărat un radio cu lanternă și baterie solară, din cele care servesc la încărcarea aparatelor electronice, o trusă de prim ajutor de călătorie sau câteva pături termice de camping, dar, mă rog, omul propune și Trump și Putin dispun.

La momentul respectiv, le-am explicat prietenilor motivele astfel: cred că în restul vieții noastre este mai probabil să vedem o situație de urgență decât să nu o facem, iar în acest caz este mai bine să avem ceva util la îndemână. Doar în ultimii cinci ani am trăit în Spania o pandemie, inundații care au lăsat sute de morți, o furtună care aproape a paralizat accesul în capitală, râuri revărsate, incendii de vegetație masive, secete tragice, ninsori care au imobilizat mașini pe șosele ore în șir, erupția unui vulcan. Cel puțin deocamdată am scăpat de un eveniment Carrington, o mare furtună solară electromagnetică capabilă să ne inutilizeze tehnologia și pe care oamenii de știință o consideră posibilă.

Până acum, mi-am justificat achizițiile argumentând că este rezonabil să ai o sticlă de apă cu filtru când ieși în natură, că o baterie externă nu strică niciodată și că orice adult cu mașină ar trebui să aibă în portbagaj echipament suficient pentru primul ajutor. Colega mea de breaslă, Amaya Ascunce, a scris acum trei ani în newsletter-ul ei un text intitulat „De ce o persoană normală are un rucsac pentru sfârșitul lumii?”, unde explica faptul că la ea totul a început după ce a citit povestea fetiței cu chibrituri, „fetița cu chibrituri, fetița care, moartă de frig, nu reușește să-și vândă cutiile de chibrituri și, încet-încet, le consumă pentru a se încălzi, până nu-i mai rămâne niciunul. Și moare. Îmi amintesc cu furie. Fetițo cu chibrituri, naibii, dă foc unei mașini, clădirii, la ce e nevoie. Dar nu mai irosi încă unul pe un foc care te va încălzi secunde”. Nu pot fi mai de acord cu ea când spune că „nu cred că lumea se va sfârși mâine. Dar îmi place să-mi imaginez că, dacă ar fi așa, eu m-aș salva”.

Cred că trauma mea, mai mult decât în copilărie, a început cu cele două uragane pe care le-am trăit în Miami, unde am învățat pe pielea mea lucruri precum faptul că apa este primul lucru care lipsește sau că, începând cu a doua zi, să te hrănești cu pungi de chipsuri devine cam obositor.

A te pregăti înseamnă a te gândi la diferite scenarii, dar o catastrofă naturală nu este același lucru cu un conflict armat. Nu este același lucru să organizezi un buncăr acasă cu conserve pentru mai mulți ani (ceva ce, ca locuitor din Rioja, numesc „cămară”) decât să îți faci un rucsac pentru a fugi din ea. Dacă există ceva mai rău decât să speculezi despre ce s-ar putea întâmpla, este să te gândești la ce s-a întâmplat deja, iar secolul nostru XX european este bine aprovizionat cu bătălii sângeroase, tehnologii scăpate de sub control și lideri ieșiți din minți. Poate că am un mic kit apocaliptic acasă de săptămâni întregi, dar refuz să-mi imaginez un război sau un atac, care este posibilitatea pe care guvernele europene o introduc în mințile noastre, într-un mod atât de gradual și rațional pe cât este de terifiant, pentru că nu este același lucru să cauți pe Google un aragaz de camping la ofertă și să cauți pastile de iod.