Când aveam doar opt ani, am învățat cum funcționează un bec și un paratrăsnet (și că acesta a fost inventat de Benjamin Franklin, părintele fondator al Statelor Unite) datorită lui Snoopy. Aveam acasă o carte ilustrată în care al doilea câine care a ajuns în spațiu ne explica copiilor ceva ce mulți adulți uită: trăim înconjurați de mașini și acestea nu funcționează prin magie, ci datorită unei concatenări de mecanisme.

Cartea începea cu cel mai simplu, pârghia, și lăsa pentru final computerele, despre a căror funcționare se oferea o explicație mult mai difuză decât despre restul de obiecte, ca și cum digitalul nu ar mai intra în teritoriul rațiunii, ci în cel al superstiției. Exista în acea parte a volumului un iz de înfrângere foarte asemănător cu cel care emana din manualele de istorie a Spaniei care în liceu treceau cu viteză prin Războiul Civil.

Cum se explică ceva despre care încă nu există o singură explicație consensuala? Datorită orelor fără lumină din această săptămână am învățat multe lucruri care ar fi putut să apară perfect în acea carte: că robinetele de bere sunt capabile să continue să arunce suc de hamei perfect rece fără a fi nevoie de curent și că din robinetele normale continuă să emane apă, dar centralele care permit dușurile reconfortante care îi plac atât de mult lui Donald Trump nu o pot încălzi.

Alte lucruri mi le aminteam deja din zilele pandemiei: că frica, contrar a ceea ce spunea Yoda, în primă instanță nu duce la furie, ci la comportamente dulci și că în era rațiunii memelor scoatem lecții moralizatoare chiar și dintr-o pană de curent ale cărei cauze încă nimeni nu le-a explicat. Doar așa reușim să avem o anumită senzație de control într-o lume în care ne mișcăm orbește. Dacă comunismul era (după cum spunea un anumit Vladimir Ilici) sovietele plus electricitatea, postcapitalismul este, conform logicii lui Snoopy, electricitatea plus întunericul total.