Tsutomu Yamaguchi a fost un caz de supraviețuire extremă: a supraviețuit bombei atomice care a devastat Hiroshima pe 6 august 1945. Când s-a întors la Nagasaki trei zile mai târziu pentru a se reuni cu familia sa, a supraviețuit celei de-a doua bombe lansate de Statele Unite. Asta înseamnă să ai noroc. A murit mult mai târziu, în ianuarie 2010, la peste nouăzeci de ani. El și alți supraviețuitori ai primelor atacuri nucleare asupra populației civile au oferit un sfat înțelept lumii: nimeni care nu este o mamă care alăptează nu ar trebui să fie la conducerea unei puteri nucleare. Nu este o idee absurdă.

Există oameni care au intuiția că dacă ar fi mai multe femei la guvernare am trăi într-un climat mai puțin belicos, un lucru de interes acum, când elitele mondiale par obsedate să joace Risk. Am exprimat odată o reflecție similară pe rețelele sociale și imediat au apărut prea mulți internauți să mă contrazică, menționând-o pe Margaret Thatcher («Doamna de Fier»), pe Golda Meir, pe Isabela de Castilia. Și este adevărat că a fi femeie nu te scutește de a etala valori asociate tradițional cu masculinitatea, precum ardoarea războinică. Valorile sunt una, cizelate în spațiul moral imuabil; persoanele sunt alta, fiecare cu particularitățile sale.

Se pare că problema nu ține atât de mult de a fi sau a nu fi femeie, ci de a crește sau a nu crește copii, după cum explică Sarah Blaffer Hrdy în eseul recent «El padre en escena. Una historia natural de hombres y bebés». Aici reflectează asupra implicării crescânde a bărbaților în sarcinile de creștere a copiilor. După cum a observat în propria familie, progresele în doar trei generații sunt neobișnuite: tatăl autoarei nu a cunoscut niciodată mecanismul complex al unui scutec, dar ginerele ei este mândrul îngrijitor principal al nepoatei sale. Și asta deși doar 5% dintre speciile de mamifere dezvoltă îngrijire parentală masculină. Blaffer, antropolog și primatolog formată la Harvard, explică faptul că instinctul de îngrijire nu este specific feminin, ci că și bărbații au circuite cerebrale și mecanisme biologice care îi îndeamnă să îngrijească copiii mici. Doar că este nevoie de practică pentru a aprinde scânteia. Totul este să începi.

Și aici intervine problema războiului: Blaffer explică faptul că îngrijirea îi face pe oameni mai puțin războinici. Și că acolo unde guvernează persoane implicate în îngrijire nu există doar mai puține conflicte bélicoase, ci și societăți mai amabile, unde serviciile publice, mediul înconjurător și, desigur, drepturile copiilor sunt mai bine protejate. Se numește efectul Whiting: «Societățile în care bărbații petrec mai mult timp cu soțiile și bebelușii lor, dormind aproape de ei, sunt și acelea în care belicozitatea este mai mică», scrie ea.

Este logic: când știi din proprie experiență cât de mult costă să crești o persoană, cât de prețioasă este o viață, cât de tandri și neajutorați sunt cei mici, cu greu vei fi predispus la distrugere oarbă. Creșterea copiilor obligă la exercițiul constant al empatiei, al altruismului, al diplomației, al răbdării, al afecțiunii și al capacității de negociere. De la primul sărut de dimineață până la ultima poveste de seară. Sunt virtuți nu prea răspândite printre cei care dețin puterea.

De-a lungul istoriei, mulți conducători războinici au fost părinți, dar probabil nu s-au implicat în creșterea copiilor. Când prim-ministrul britanic, Keir Starmer, și-a exprimat dorința de a petrece timp cu familia sa, opoziția l-a etichetat drept leneș. Dar ar trebui să-i punem pe Vladimir Putin și pe liderii NATO să dea biberoane călduțe, să ia copiii de la grădiniță cu gustarea pregătită, să-i ajute să mănânce și să-i adoarmă, să le curețe mucii și balele, să le cumpere hăinuțe, să le stabilească limite și să le gestioneze crizele de furie, să-i țină de mână când fac primii pași. Nu ar împiedica acumularea de rachete, deoarece în derivele beliciste intervin mulți alți factori. Dar, cu siguranță, dorința militaristă ar fi mai mică.

Am observat acest lucru în legătură cu infanticidul constant din Gaza (unde moare un minor la fiecare 45 de minute) și îl observ și la alți părinți din jur: chiar dacă nu am fi părinți, am privi cu groază masacrul din Gaza, dar fiind părinți, îl trăim cu o intensitate diferită. Oroarea celui care știe din proprie experiență cum este un copil mic, felul în care se sperie, nevoia pe care o are de părinți și de medii sigure, fragilitatea sa, adică tot ceea ce li se răpește copiilor palestinieni.

Tot răul care se face conceptului pe care îl putem avea despre umanitate și despre atât de lăudatele valori occidentale, care sunt o minciună. Cel mai bun mod de a fi copil în Gaza astăzi este să fii mort: celelalte opțiuni, orfanierea, rătăcirea, mutilarea, crizele nervoase, boala, foamea, viitorul anulat, sunt aproape mai rele decât inexistența.

Creșterea copiilor și războiul sunt poli opuși: prima creează umanitatea, generează viitor, stabilește legături, vehiculează iubirea. A doua distruge totul, diseminează durerea și ura, se concentrează asupra celor mai slabi, asupra copiilor, și distruge viitorul. Să pariem pe prima și să punem capăt celei de-a doua. Mai multă grijă parentală și mai puțin război.