Peisajul sonor al orașului Tokyo: O simfonie de zgomote și melodii

Când Tokyo este inclus pe listele celor mai zgomotoase orașe din lume, se menționează de obicei poluarea fonică de la autostrăzile supraetajate, panourile publicitare digitale uriașe, megafoanele omniprezente care transmit instrucțiuni și zgomotul neîncetat al construcțiilor într-un oraș care, în ciuda scăderii populației și a vulnerabilității la cutremure, continuă să crească în înălțime.

Deși districtele din Tokyo au standarde de zgomot stabilite între 52 și 69 de decibeli (media Organizației Mondiale a Sănătății fiind de 55 dB), această limită este ignorată în timpul alegerilor. În timpul campaniilor electorale, candidații se urcă în furgonete mici dotate cu megafoane pentru a-și transmite discursurile repetitive și asurzitoare chiar și în cele mai ascunse alei.

Pentru demonstrații și proteste populare, poliția folosește mașini echipate cu sonometre și se asigură că megafoanele respectă nivelul de zgomot admis în zona respectivă. Harta sonoră a orașului Tokyo este pestriță, organică și, la fel ca planificarea sa urbană, poate părea haotică pentru un începător. Cu o populație de aproape 14 milioane de locuitori, controlul mulțimii este o prioritate. Respectarea normelor civile este garantată de o cultură a prescripțiilor, care este insuflată în școală.

Cu toate acestea, sistemele de transport transmit în mod constant indicații, recomandări, avertismente sau mementouri. În cacofonia stațiilor de metrou se remarcă muzica, care se aude exact în momentul în care trenul se pregătește să închidă ușile și să plece. Acestea sunt melodii care durează câteva secunde și servesc pentru a anunța plecarea iminentă a vagoanelor într-un ton festiv, amintind de clopoțeii de Crăciun.

„Înainte, plecarea era anunțată printr-un semnal de alarmă brusc și au existat multe accidente cu pasageri care se grăbeau să urce în tren în ultimul moment”, spune Minoru Mukaiya, unul dintre compozitorii unui gen muzical japonez particular, cunoscut sub numele de „melodii de plecare” (hasha-merody, în japoneză). Mukaiya este un muzician de 68 de ani, cunoscut pentru că a fost claviaturist al trupei Casiopea, o trupă japoneză de jazz populară, înființată în 1976 și care încă activează cu o nouă componență, timp de mai bine de trei decenii.

Marea sa dragoste pentru trenuri l-a determinat să înființeze în 1985 o companie care astăzi dezvoltă jocuri video feroviare și simulatoare electronice pentru a instrui mecanicii companiilor feroviare. În 2004, a început să creeze hasha-merody, iar repertoriul său actual numără aproximativ 350 de piese originale de șapte secunde, scrise pentru trenuri din toată Japonia. Unele dintre ele, cum ar fi melodia platformei liniei Toyoko de la gara Shibuya din Tokyo, sunt fredonate de tinerii care frecventează zona, le împărtășesc și le celebrează în conturile de pe rețelele sociale.

În Tokyo există peste 800 de gări și stații de metrou. Atunci când companiile de transport nu angajează compozitori specializați, cum ar fi Mukaiya, ele folosesc lucrări de muzică clasică sau teme cunoscute, care conferă o amprentă unică stațiilor lor și, în unele cazuri, întregului cartier. În stația Ebisu, de exemplu, șinele sunt ridicate, iar în timpul zilei, pe străzile din apropiere se aude o versiune hasha merody a temei principale a filmului „Al treilea om” (1949) de Carol Reed.

Celebra compoziție a muzicianului austriac Anton Karas a fost folosită într-o reclamă a unui producător de bere, al cărui sediu se află în zonă și care a dat numele stației. O oprire obligatorie pentru fanii culturii pop japoneze este stația Takadanobaba, unde se aude imnul vesel al anime-ului Astro Boy. Supereroul în formă de băiat-android, creat de „zeul manga” Osamu Tezuka (1928-1989), a fost construit în fictivul Minister al Științei, situat, conform poveștii, în acest cartier central.

În cartierele rezidențiale liniștite ale capitalei japoneze, la semafoare se aud cântece pentru copii, iar camioanele de livrare indică direcția de deplasare prin mesaje vocale. Locuitorii, precum Sakura Otsuki, o angajată a unei fundații umanitare, care și-a schimbat de cinci ori domiciliul în cei patruzeci și trei de ani de viață în Tokyo, consideră că sunetele actuale ale orașului său reflectă criza demografică de nestăvilit: „Până anul trecut, am locuit într-o zonă unde nu se auzea niciodată vocea unui copil”, spune ea.

Ea adaugă că, în ultimii ani, aude mai puține sunete din copilărie, cum ar fi melodia de pian transmisă de radioul public pentru a însoți exercițiile de calistenie, cu care mulți oameni își încep ziua în școli, birouri și fabrici. Se numește Radio taisou (radio-gimnastică), iar Otsuki își amintește că se auzea pe străzi, când era practicată de muncitorii de pe șantier: „Astăzi, majoritatea muncitorilor sunt nepalezi, vietnamezi sau reprezentanți ai altor naționalități, iar acest obicei a început să dispară”, spune ea.

După ce a vizitat sau a călătorit în mai multe țări europene, Otsuki subliniază asprimea sirenelor poliției de la mașinile de patrulare din Anglia, Franța și Spania. Sirenele mașinilor de patrulare din Tokyo sună într-un ritm mai puțin insistent și, de obicei, alternează cu anunțuri amabile ale ofițerului de serviciu, prin care solicită eliberarea drumului, își cer scuze pentru inconvenientele cauzate și mulțumesc la plecare. Templele budiste nu trag clopotele pentru a indica ora, dar municipalitățile celor 23 de districte din Tokyo au instalat difuzoare care, exact la ora 5 seara, transmit o versiune de pian a unui cântec nostalgic pentru copii, numit Yuuyake koyake. Sistemul de difuzoare, situat la colțurile cheie ale cartierelor, este folosit și pentru a anunța intensitatea cutremurelor, riscul de seisme ulterioare sau locurile de refugiu.

Industria electronică japoneză, la rândul său, a echipat copiatoarele, bancomatele și automatele de vânzare a băuturilor sau a biletelor de metrou cu o voce feminină, care reproduce politețea extremă folosită în viața de zi cu zi, pentru instrucțiunile sale detaliate de utilizare. Odată cu creșterea turismului, instrucțiunile de pe dispozitive, stații și străzi din Tokyo au început să fie traduse în engleză și chineză. Aceasta este o încercare de a folosi coloana sonoră a orașului pentru a transmite vizitatorilor străini sentimentul său înrădăcinat de ordine.