Odată, Giulio Andreotti a fost întrebat dacă puterea uzează. El a răspuns: „Îi uzează pe cei care nu o au”. Același lucru se întâmplă cu înfrângerile și victoriile. Obiceiul de a câștiga are anumite inconveniente: aroganța, vanitatea sau acea superioritate morală deranjantă. Dar înfrângerea, mai ales în anumite circumstanțe, este o otravă mortală pentru suflet dacă nu știi cum să o digeri.

Sentimentul care mișcă astăzi majoritatea politicilor reacționare din lume este resentimentul. Un mod de a vedea lumea care apare întotdeauna când pierzi ceva, de obicei privilegii. Un amestec acru de ranchiună, de legitimare a urii prin acel impuls atât de uman și, în același timp, mizerabil, precum darea vinei pe celălalt. Justiția este nedreaptă. Judecătorii ne persecută. Imigrantul îți fură locul de muncă. În sport se întâmplă la fel: fie îți găsești o cale să accepți că ai pierdut, fie petreci un an întreg amintindu-ți de o bară, o lipsă nesemnalizată înainte de un gol sau un penalty pe care arbitrul l-ar fi putut fluiera perfect, pentru că era în careu. Ce tortură.

Cel puțin pentru cei care avem o înclinație spre introspecție. Când cineva nu este capabil să-și asume înfrângerea, să o digere sau, cel puțin, să-și distragă dezamăgirea, este condamnat să revină mereu la același sentiment, ca un reflux emoțional care corupe spiritul. Înjuri în sinea ta, strângi din dinți în timp ce asculți radioul, lovești cu mâna deschisă din când în când în masă, înrăindu-te tot mai mult. Nu vreau nici să-mi imaginez cum poate afecta această amărăciune starea de spirit a unei echipe care joacă peste cinci zile meciul de campionat împotriva unui rival principal.

La urma urmei, a câștiga este doar unul dintre acele aforisme minunate: să marchezi un gol mai mult decât celălalt. Chiar dacă se întâmplă în ultimul minut, iar asta a fost problema în meciurile importante recente. Unele echipe au pierdut finale în prelungiri împotriva principalilor lor adversari. Cum naiba depășești asta? Un prieten dintr-un club mai puțin titrat mi-a reamintit ieri că ei trăiesc așa tot anul și că în aceste perioade, când se dispută marile finale, iar ei luptă să se mențină în ligă, atmosfera devine complet irespirabilă. Prietenul meu crede că impunerea din când în când a unor modele antagonice la ceea ce el numește dictatura moralistă a jocului frumos nu este chiar atât de rău. Nu totul este despre joc frumos și despre „ieșiți și distrați-vă”, mi-a reamintit el, nu știu dacă încercând să mă consoleze sau activându-și propriul resentiment.

Consolarea, dacă te ostenești să o cauți, se ascunde uneori în propria ta nenorocire. Faptul că un fundaș central combativ de 37 de ani, cu înfățișare de deținut, fost alcoolic și cu două cancere în spate (pe care nu mai încap tatuaje cu personaje de desene animate), apare în minutul 93 în careu și marchează golul egalizator are ceva romantic și frumos. Și nu atât prin estetică, cât prin acea componentă de rebeliune împotriva destinului pe care o întruchipează personajul. A coborât și a ieșit din infern de mai multe ori în viață, și-a înmuiat corpul în alcool și nopți în prima instanță, și în chimioterapie în a doua. Și-a revenit din două tumori care l-ar fi putut lua și a cunoscut copii în spitalul oncologic cu mai mult curaj decât orice fundaș italian. Nu marcase niciodată un gol în Europa și este posibil ca, dacă echipa sa ar fi fost eliminată, să nu mai fi jucat niciodată un astfel de meci. Înfrângerea uzează, desigur, dar uneori există o anumită consolare în victoria celuilalt.