Pentru a găsi lucrurile, la fel ca pentru a găsi oamenii, trebuie să încetăm să le mai căutăm.

De aceea, cheile pierdute apar la scurt timp după ce am făcut un duplicat. De aceea, adolescentul nu se mai întoarce acasă sâmbătă seara până când părinții lui, resemnați, adorm pe canapea. Fiul risipitor se întoarce când îl credeam mort. Până la urmă, într-o sâmbătă după-amiază, sună cineva la ușă și nu este nici Amazon, nici Martorii lui Iehova, ci un producător de film interesat să contracteze drepturile asupra unui roman pe care nici măcar nu l-ai scris pentru o superproducție de la Hollywood, sau un notar care vine să-ți comunice că ești moștenitorul unei averi mari. Lumea ți se oferă când renunți la ea. Viața ți se oferă când nu te interesează.

Ar fi cazul să ne întrebăm dacă tu însuți (sau tu însăți, blestemat generic cu handicap) ești obiectul pierdut al cuiva care, la colț, mai degrabă decât să te găsească, te regăsește. Tu, obiectul pierdut al cuiva, dar al cui? Al câinelui tău, poate, care, la scurt timp după ce se resemnează cu neliniștea, aude ușa casei și percepe mirosul caracteristic cu care te întorci la orele târzii ale dimineții de duminică. Nu rata salturile și gemetele de plăcere ale animalului care, dacă ar putea vorbi, ți-ar spune ce-ar spune un copil unui tată care a plecat să cumpere tutun acum 20 de ani și s-a pierdut în spatele tutungeriei.

Unde duc spatele tutungeriilor? Câți oameni se rătăcesc din timpuri imemoriale pe aleile lor întunecate, parfumate cu nostalgie, cu note de lemn, miere și fructe uscate? Lupta împotriva tutunului, nu dezvăluie o ostilitate neconfesată față de simbolismul tutungeriei?

Să nu mai căutăm, așadar, cheile, ochelarii, dragostea, să nu-i mai căutăm pe cei morți pe chipurile celor sau cele cu care ne intersectăm pe stradă. Și să ne așezăm să așteptăm să dea de noi, că e timpul.