Vânătoarea nu traversează cea mai bună perioadă. Activitatea cinegetică a scăzut aproape la jumătate (cu 45%) din 1970 și, în prezent, majoritatea vânătorilor au vârste cuprinse între 60 și 70 de ani, în timp ce tinerii între 20 și 30 de ani reprezintă abia 5% din colectiv, conform unui studiu recent. În spatele acestor date se află o lipsă de interes a populației tinere pentru vânătoare, pe fondul unei respingeri sociale în creștere. Multe persoane nu înțeleg de ce se continuă să se tragă în animale pe câmp și cu atât mai puțin pe cei care o fac. O vânătoare asistentă medicală și influencer de 30 de ani, o femeie președinte al Federației de Vânătoare din Valencia de 35 de ani, un antreprenor al unei case de producție audiovizuală de 28 de ani și un inginer de 23 de ani explică motivele pentru care au decis să continue o activitate care, de obicei, vine din familie.

Pilar Montero este, la 30 de ani, vânătoare de când se știe, asistentă medicală în Serviciul de Sănătate al Comunității Castilla-La Mancha și influencer de succes pe Instagram și Tiktok, unde are mii de urmăritori. În videoclipurile și fotografiile sale apare cu puști și carabine, îmbrăcată în haine de diferite mărci pe care le promovează.

«Urmăritorilor mei le place vânătoarea și natura și modul în care le povestesc», explică ea. Este din Valdeverdeja (Toledo) și a continuat pe urmele familiei: tatăl ei are o haită de câini de vânătoare, iar unchiul ei o industrie de prelucrare a cărnii de vânat. Astfel a ajuns să se dedice «trup și suflet vânătorii». Asigură că faptul că este femeie într-o lume tradițional masculină nu a afectat-o, deoarece «întotdeauna m-au tratat ca pe un egal». În prezent, există aproximativ 11.000 de femei vânătoare, reprezentând 1,5% din cele 750.000 de licențe totale.

Lui Montero îi place atât vânătoarea mică, unde se vânează, de exemplu, potârnichi sau iepuri, cât și vânătoarea mare, deși îi ocupă mult timp. Nu s-a gândit niciodată să vâneze un lup și nici așa-numiții «big five»: rinoceri albi și negri, lei, leoparzi și bivoli. «Până la urmă sunt din generația Disney, înțeleg că sunt animale asupra cărora trebuie să existe o gestionare, dar îmi produc tandrețe, iar lupii sunt foarte asemănători cu câinii», comentează ea.

Simte respingerea socială pe rețele. «Mă dedic acestui lucru, așa că sunt o țintă foarte ușoară, mă critică foarte mult din pură necunoaștere, nu înțeleg că vânătoarea trebuie să existe pentru ca ecosistemul pe care l-am invadat să aibă un echilibru. Nu este vorba de a trage de dragul de a trage, dacă nu am fi noi, ar trebui să o facă funcționarii publici», consideră ea.

Această neîncredere a populației față de colectivul ei a făcut-o să fie «mai precaută» atunci când spune necunoscuților că este vânătoare. Consideră că există o radicalizare, deoarece când era mică «avea prietene care nu vânau și nimeni nu se scandaliza».

Aceeași senzație o are și Lorena Martínez, de 35 de ani, inginer silvic și prima femeie care a devenit președinta unei federații de vânătoare, cea valenciană. Pasiunea pentru vânătoare îi vine tot din familie; îl însoțea pe tatăl ei de mică prin satul său, Enguera (Valencia). Are un frate de 29 de ani, dar el nu vânează.

Lorena Martínez Frigols, președinta Federației de Vânătoare a Comunității Valenciene, pe 28 martie. (Imagine ilustrativă, sursa originală ascunsă)

Ea practică vânătoarea mică și mare, în special cea la mistreț. Întotdeauna «în satul meu cu tatăl meu și atât», clarifică ea. Activitatea cinegetică ocupă un loc «indispensabil» în viața și dezvoltarea ei ca persoană. «Este necesar să simți o adevărată pasiune, trebuie să aștepți să ai vârsta suficientă pentru a obține permisul de portarmă, să investești în echipament, să te trezești devreme, pe frig și pe căldură...», comentează ea. Costul? «Calculez că între 1.500 și 2.000 de euro anual dacă locuiești în sat», răspunde.

Are «noroc» că în anturajul ei se înțelege cu ce se ocupă. «În mintea mea, vânătoarea a fost întotdeauna o necesitate și a fost justificată prin planuri cinegetice, în care se stabilește cât, ce specii și în ce mod se capturează pentru a asigura echilibrul», punctează ea. În cazul în care se află într-un fond de vânătoare cu supraabundență de specii, «ai obligația de a organiza goane».

Înțelege persoanele cărora nu le place, dar nu și pe cele care nu cunosc ce înseamnă și vor să o interzică «într-o încercare de a priva de libertate persoanele, pentru că este legală».

Percepe ura pe care o generează pasiunea ei, mai ales pe rețelele sociale. După o felicitare de ziua tatălui, de exemplu, federația a primit răspunsuri neplăcute: «Învață-ți fiul să asasineze animale nevinovate, brută needucată», «sper să-i scape un glonț fiului tău». Mesajele ofensatoare au curs și după numirea ei. Martínez asigură că reușește să nu o «afecteze deloc».

Ignacio Ducay Ferré, de 28 de ani, într-o zi de vânătoare. (Imagine ilustrativă, sursa originală ascunsă)

Ignacio Ducay Ferré, de 28 de ani, răspunde că el nu se ascunde. «Întotdeauna spun că sunt vânător, la prima vedere te pot întreba dacă ucizi din plăcere, dar înțeleg mai bine când explici că nu ucidem, ci vânăm, ceea ce implică faptul că nu dobori un animal fără sens, ci cu un scop, fie pentru că vei folosi carnea, fie pentru a contribui la echilibrarea mediului natural», explică el.

Nu îi vine din familie, locuiește în Madrid, dar de mic îi atrăgeau atenția grupurile pe care le vedea în satul Molina de Aragón, în Guadalajara, de unde era bunicul său. «Într-o zi mi-au oferit să îi însoțesc și a fost o dependență totală, aveam șase ani, am găsit-o în drumul meu și acum face parte din viața mea», își amintește el.

O pasiune care s-a transformat în mijlocul său de trai de când a fondat împreună cu un partener acum opt ani casa de producție audiovizuală Young Wild Hunters. «Realizăm documentare centrate pe educarea și înțelegerea vânătorii, pe care le vindem în șapte țări», detaliază el. El vânează animale atât de vânătoare mică, cât și mare: mistreți, cerbi, căprioare sau capre negre.

Consideră că vânătoarea s-a adaptat la schimbările sociale, deși, în același timp, crede că a existat un salt generațional de aproximativ 20 de ani în care «vânătorul nu a comunicat motivul pentru care se dedica acestei activități, oamenii se nasc în orașe și tinerii rămân cu știrile negative care apar în mass-media».

Andrés Montero Palomo, vicepreședinte al Jocaex (Tinerii Vânători din Extremadura), pe 27 martie în Cáceres. (Imagine ilustrativă, sursa originală ascunsă)

Andrés Montero are 23 de ani și este vicepreședinte al Asociației Tinerilor Vânători din Extremadura (Jocaex), care are 1.600 de membri, toți sub 30 de ani. Pasiunea i-a venit de la bunicul și unchiul său, pe care îi însoțea la opt ani la vânătorile lor prin Deleitosa (Cáceres). Respectă pe cine nu îi place, dar crede că există o interpretare greșită. El încearcă să explice și are de obicei patru sau cinci conversații pe lună cu persoane care nu înțeleg de ce se trage în animale.

Și înțeleg? «Ei bine, din 20, cam șase încep să înțeleagă. Uneori, chiar îi invit la o partidă de vânătoare», răspunde el. Este inginer civil și studiază ingineria drumurilor, canalelor și porturilor. «De principiu», nu ar ucide niciodată un lup, dar «dacă decimează șeptelul și mi se cere, aș face-o».

La el acasă, cercul vânătorii se închide în bucătărie, unde mama și bunica lui pregătesc piesele mici. Dacă sunt mai mari, animalul poate fi procesat după ce trece prin controalele veterinare și consumat pe parcursul anului sau dus la companii de prelucrare a cărnii. Deocamdată, va continua să vâneze pentru controlul populațional, dar dacă peste câțiva ani va vedea că «situația se schimbă și că vânătoarea nu mai aduce nimic naturii», poate se va gândi să renunțe: «Dar, deocamdată, nu este așa».