Villablino, localitate situată în extremitatea nord-vestică a regiunii León, &ș;i-a luat rămas bun astăzi, &ș;ocată, de la minerii săi deceda&ț;i în explozia de gaz grizu care i-a surprins în mina de cărbune Cerredo, aflată la aproximativ douăzeci de kilometri distan&ț;ă, dincolo de grani&ț;a cu Asturias.

De când s-a aflat vestea, în aerul localită&ț;ii plute&ș;te o atmosferă de deznădejde &ș;i mâhnire. Dar &ș;i de irealitate. De&ș;i accidentul a avut loc luni, tragedia pare desprinsă din alte timpuri, pe care aici to&ț;i le considerau apuse: mina respectivă, despre care pu&ț;ini &ș;tiau că este deschisă după închiderea din 2018, avea permis doar pentru sarcini de cercetare, iar la nivelul unde s-a declan&ș;at explozia, nici măcar atât nu era permis.

Minerii pensionari care ieri rătăceau prin localitate ca ni&ș;te umbre triste încă nu pot crede că mineritul, considerat mort din 2018 când s-au închis, teoretic pentru totdeauna, pu&ț;urile din partea leoneză a acestei comărci, continuă să ia vie&ț;i ca pe vremea când alimenta economia regiunii. Întrebarea pe care &ș;i-o pun to&ț;i este mereu aceea&ș;i: «Ce căuta acea mină deschisă?»

Patru dintre cei cinci mineri deceda&ț;i provin din Valea Laciana, în municipiul Villablino, &ș;i vor fi înmormânta&ț;i pe parcursul după-amiezii; al cincilea, din Torre del Bierzo, a fost înmormântat ieri în localitatea sa natală.

Toate magazinele din Villablino s-au închis la prânz. Toate barurile, toate clădirile publice, toate &ș;colile &ș;i liceele. Multe magazine, în plus, afi&ș;aseră încă din seara precedentă un anun&ț; cu o panglică neagră în vitrine. Întreaga localitate s-a adunat la ora douăsprezece în jurul sălii polivalente municipale, înconjurată de mun&ț;i. Au venit, de asemenea, oameni din toată comarca, mineri din întreaga provincie, al&ț;ii veni&ț;i din Asturias &ș;i din întreaga Comunitate Autonomă.

În interior, cele patru familii au participat la o slujbă de înmormântare ceva mai intimă. Era cutremurător să vezi bătrâni mineri pensionari privind în gol, în tăcere, alături de adolescen&ț;i sobri care au cunoscut mineritul doar din conversa&ț;iile de acasă. Sau alături de mineri care au încetat să lucreze acum câ&ț;iva ani, înal&ț;i ca stejarii, &ș;i care î&ș;i puneau în interiorul sălii polivalente ochelarii de soare pentru a-&ș;i ascunde lacrimile &ș;i emo&ț;ia.

La sfâr&ș;itul ceremoniei, prietenii, colegii sau rudele celor deceda&ț;i au purtat sicriele în aplauzele miilor de participan&ț;i. Printre rudele care mergeau în urma cortegiului se afla José, de 75 de ani, unchiul lui Amadeo Bernabé, de 48 de ani, unul dintre deceda&ț;i. José, ca marea majoritate a bărba&ț;ilor de peste 30 de ani din toată această comarcă, a fost miner. A lucrat 26 de ani ca tăietor, sondor &ș;i, la final, ca supraveghetor, adică responsabil cu securitatea. El sus&ț;ine că în mina unde a murit nepotul său, măsurile de securitate erau mai slabe decât cele de care beneficia el când a încetat să lucreze. Dar, potrivit lui José, Amadeo «a trebuit să accepte orice, pentru că aici nu există nimic altceva».

În 1998, Villablino avea 16.000 de locuitori. Astăzi nu mai sunt nici 8.000. Acesta este paradoxul: o industrie minieră moartă care ucide, o criză care îi împinge pe oameni să coboare în minele care au cauzat această criză, o veche mină uciga&ș;ă despre care pu&ț;ini din Villablino &ș;tiau că este deschisă &ș;i care acum este investigată pentru a afla motivele &ș;i scopul func&ț;ionării sale.