Studii recente aruncă lumină asupra societății enigmatice care a locuit Peninsula Iberică în Epoca Cuprului. Timp îndelungat, studierea demografiei și organizării sociale a acestor așezări antice a fost dificilă din cauza lipsei de colecții suficiente de oase umane. Cu toate acestea, îmbunătățirea disponibilității dovezilor și progresele tehnice aplicate asupra mega-sitului de la Valencina (lângă Sevilla), cu o suprafață de peste 400 de hectare, au schimbat radical panorama.

Cercetătorii au reușit să reconstruiască cu mai multă precizie contextul social și politic al acelei perioade din preistoria Peninsulei Iberice (acum aproximativ 5.000 de ani), în care au apărut centre monumentale uriașe, care atrăgeau "contingente mari de oameni, probabil mii", și unde a apărut "un leadership feminin distinctiv, care se materializa în obiecte de lux elaborate din materii prime exotice". Aceste constatări sunt detaliate într-un studiu publicat în revista științifică Journal of Anthropological Archaeology.

Perioada dintre 3200 și 2200 î.Hr. a fost o etapă istorică crucială în Peninsula Iberică, cunoscută sub numele de Epoca Cuprului sau Calcolitic. În acest interval a apărut pentru prima dată o organizare socială centrată în jurul marilor monumente, "în mare parte sub formă de megaliți și incinte cu șanțuri, care uneau oamenii, creând și menținând un sentiment de apartenență și cooperare", conform studiului.

Acum 5.000 de ani, Valencina domina vărsarea râului Guadalquivir, care la acea vreme se termina într-un mare golf marin în Oceanul Atlantic. Se afla, așadar, într-o locație geografică privilegiată între Europa și Africa, într-un moment în care schimburile pe distanțe lungi creșteau în toată Eurasia, Mediterana și Africa de Nord. Valencina a fost contemporană cu situri importante precum Stonehenge sau Göbekli Tepe.

Între 1860 și 1918, au fost descoperite primele două tholos-uri (La Pastora și Matarrubilla, structuri funerare cu coridoare lungi și camere circulare) la Valencina, deși cercetarea științifică a acestui sit uriaș a luat avânt abia în 2010. De atunci, mai multe articole științifice au sporit vizibilitatea sa internațională. Scala și unicitatea Valencinei o transformă în "cel mai mare sit preistoric din Peninsula Iberică și unul dintre cele mai mari din Europa", având peste 400 de hectare, deși ar putea ajunge la 900.

Situl găzduiește zeci de construcții megalitice, șanțuri enorme, hipogee (peșteri artificiale), puțuri și mii de gropi. Monumentele megalitice și șanțurile sunt adesea remarcabile și includ tholos-urile menționate, cum ar fi Montelirio, La Pastora și Matarrubilla. Acestea prezintă coridoare lungi de 30-40 de metri și camere cu diametre de până la 5 metri, cu bolți din teracotă sau în consolă de 2,5-4,5 metri înălțime. Unele șanțuri au între 9 și 10 metri lățime și aceeași adâncime. "Studiile geofizice realizate în ultimii 10 ani la limitele nordice și sudice ale sitului", subliniază experții, "sugerează că unele ar fi putut avea sute de metri lungime (sau chiar câțiva kilometri), formând poate impresionante incinte concentrice".

Valencina se remarcă și prin obiectele sale de lux, uneori unice, găsite în principal în asociere directă cu înmormântări individuale, cum ar fi "Doamna din Ivori" (numită așa după bogatul inventar funerar cu care a fost îngropată) sau cu veșminte individuale extraordinare, purtate de femeile puternice din Montelirio.

"Măiestria folosită în fabricarea acestor artefacte remarcabile de lux și prestigiu este impresionantă. Printre ele se numără obiecte din fildeș fără egal în epocă, o serie de vârfuri de săgeată excepționale din milonit, obiecte elaborate din cristal de stâncă, precum și lame de pumnal și vârfuri de săgeată fără egal, mărgele și figurine din chihlimbar, veșminte complexe realizate din zeci de mii de mărgele din scoici marine, o foaie de aur sofisticată și probabil sacră, decorată cu patru motive de ochi, o utilizare intensivă a cinabrului, precum și numeroase artefacte din cupru, incluzând mai multe vârfuri de lance, dintre care există foarte puține analogii în Iberia", indică studiul.

Valoarea extraordinară și unicitatea acestei constelații de cultură materială exuberantă aveau scopul, în parte, de a marca și distinge anumite indivizi și, în parte, de a celebra viziunea asupra lumii împărtășite. Ceea ce s-a studiat la Valencina poate ajuta la înțelegerea proceselor care i-au determinat pe locuitorii săi să creeze o societate complexă, dar nu până la punctul de a forma un stat.

Cercetătorii cred, așadar, că Valencina a fost un sistem politic, religios și economic care atrăgea forță de muncă pentru construirea monumentelor și care acționa ca piață și loc de aprovizionare, centralizând producția anumitor bunuri artizanale, precum și importul și exportul, beneficiind de capitalul ideologic și religios concentrat în sanctuarele sau templele pe care le ridicau. "Ar fi vorba despre un sistem politic echilibrat, finanțat de produse de bază și de bogăție, ambele probabil susținute de prestigiul religios", afirmă aceștia.

Conform ipotezei propuse în această lucrare, înainte de apariția orașelor și statelor, centrele precum Valencina au servit la coeziunea societății, articulând-o prin construirea monumentelor, jucând un rol vital. "Construcția acestor monumente enorme implica multe cheltuieli, prin urmare se consuma surplusul agricol pe care îl produceau aceste comunități", explică un expert. Practic, așadar, conform acestei propuneri, monumentalismul neolitic târziu și calcolitic a constituit un sistem de "ardere" (sau consum pe scară largă) a surplusurilor pentru a preveni ca acestea să cadă în mâinile liderilor sau elitelor lacome și pentru a evita generarea unor inegalități sociale acute.

La Valencina, în jurul anului 3000 î.Hr., s-au conjugat condiții geostrategice, geografice și demografice care au permis dezvoltarea "unei puternice personalități culturale materiale, precum și forme de leadership care nu au fost găsite nicăieri altundeva în epoca sa".

Puterea exercitată de liderii săi – predominant femei-lideri – a fost instabilă și, într-o anumită măsură, fragilă. Momentul său de vârf a fost între 2900 și 2650 î.Hr. Începând cu 2350-2300 î.Hr., situl a experimentat un declin abrupt și pronunțat și a fost în cele din urmă abandonat. A doua mare criză pe care a suferit-o a fost agravată "de efectele de mediu ale așa-numitului eveniment climatic 4.2, de acum 4.200 de ani, care a marcat sfârșitul lungii istorii a sitului. Acest episod climatic, care în Mediterana s-a manifestat prin creșterea aridității și a secetei, pare să fi provocat un colaps sociocultural concomitent în întreaga macro-regiune". Valencina, ca loc central și atractiv pentru oamenii din afara zonei și pentru bunurile străine, a încetat să mai existe.

Astfel, rolul fundamental al acestor centre monumentale din Peninsula Iberică s-a încheiat după 2.000 de ani de existență. Cu timpul, dispariția mega-siturilor neolitice și calcolitice centrale, precum Antequera sau Valencina, a deschis calea pentru apariția unei noi lumi socio-politice, Epoca Bronzului.